Rochia cu franjuri de astru
Culoarea albastră vreau să V-o destăinui,
De un pal natural, dintr-o umbră senină,
Deși stofa ei, venerându-mă, se- opri,
Prin felul meu de a fi, așa divină...
O îmbrăcai să-i văd perfecțiunea,
De mă acceptă, eu de-a o purta,
Și-mi revărsă culoarea ei firească
Pe piept, genunchi, pe umerii de catifea.
Binecuvântam o rază nouă a cerului,
Simțeam că în culoare mă-mbracă,
Vrăjindu-mi gâtul, pieptul, gleznele,
Prințesa ploii eram și a misterului de ape.
Și dac-o fi să-mi caut , înainte, alinare,
Voi tot privi, ca în oglindă, numai cerul,
Să văd, cum întunericul, treptat, dispare,
Și-n rochie se mistuie pe veci efemerul.
Din veșnicia-albastrului incognito albastru,
Din răsăritul soarelui cu cer înveșmantat,
Port rochia iluminării cu franjurii de astru
Și îmi e sufletul albastru- poem divinizat.
Din revelația imensă a atingerii de stele,
Mă copleșesc mereu culorile albastre,
De ce să mai îmbrac pustiuri efemere,
Când port o stofă sobră, cu aripi de astru?..
Lilia Manole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu