Luciana Stoicescu-Vaughan: Numai duminica

Nu stiu de ce, citeodata, duminica Imi aduc aminte de tine. Poate pentru ca-i sarbatoare Iar tu, o sarbatoare ai fost pentru mine. Uneori amintirile au chiar si umor. Zimbesc singura la imagini fragile Si ma bucur de trecut. Apoi meditez La destinul parca ursit de sibile. Anii au trecut fara stire de-atunci. M-am luat cu firescul de fiece zi Si-am evitat sa-mi marturisesc Ca in gindul ascuns, imi apartii. Nu inteleg de ce numai duminica Imi aduc aminte de tine. Poate pentru ca-i sarbatoare Iar tu, o sarbatoare ai fost pentru mine.

Ileana Malancioiu: Vis

Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt, Se uită unii la alţii tăcuţi Şi se-ntreabă ce pasăre sunt. E prea mult cântec împrejurul nostru, L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg, Parcă m-aş fi temut să rup o frunză Şi am cântat dintr-un copac întreg.

B. Fundoianu: Ruga simpla

O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!  lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe,  lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ! O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!  am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie,  cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri. Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea, şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură. Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,  cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău,  bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet, umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească;  sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz,  orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă, cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu  şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi. Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida,  fă grâul: să nu moară guzganii de pământ,  şi sălcii: să se poată bivolii scărpina. Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane,  lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi,  scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare. Lasă să se reverse podgoriile lumii!  Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou,  ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul. Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru,  albă ca şi lumina pământului tău negru,  bună ca şi nutreţul pământului tău negru. Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh,  îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,  agheazmă blestemată, ploaie de primăvară. <

Miron Radu Paraschivescu: Amar

Pictura: Theodor Aman, Tigancusa Dragostea noastra a fost  cam sucita, far' de rost,  c-a-nceput in primavara ca un bob de lacramioara si la urma a murit ca un plans inabusit. Da, eram noi amandoi, bibilica-bibiloi, cand ardea soarele-n toi, parca dase boala-n noi: gura ta, a de muiere, de dulceata si de miere, era arsita si boare, ma topia si-mi da racoare. Iti pica vorba domoala  ca descanticul de boala:  lacrima erau, si stea,  ochii tai de peruzea. S-a ivit vr'un domnisor care te-a vrajit usor,  ori ti-a fost mintea nauca  de te-a prins dorul de duca! Au murit de-atuncea, toate. Ceasul vechi  Ia ce mai bate, cand in fiecare zi toate sunt cum n-ar mai fi!

B. Fundoianu: Femeie luminoasa

Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă, dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur, dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri — femeie cu gândirea ca un polen netrebnic şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă. Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc, aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin, pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei, pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea, pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu. Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă — grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă; aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi, pământ, matrice dată din ziua cea dintâi, în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.

Zaharia Stancu: Cantecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat Să mai adoarmă în mine tristeţea Şi toţi salcâmii m-au întrebat Unde? Unde ţi-e tinereţea? Am pierdut-o – le-am spus –  am pierdut-o demult, Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte. Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult Şi cântecele toate rostite în şoapte. Am vrut să văd casa în care-am crescut, Poarta a rămas zăvorâtă. De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici? S-a răstit la mine o umbră urâtă. Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer Nici pâine, nici struguri, nici rodii, Doresc doar atât: să-mplinesc Ce e scris în străvechile zodii. Am să cad într-un somn adânc, Cu nimic n-o să te mai supăr, O să mă schimb într-o trestie Ori poate într-o floare de nufăr. O să mă urc pe-o creastă de nor, Cu norul să mă duc pân’ la soare. Să suflu printre buze în el Să ardă mai repede şi mai tare. Am să călătoresc cu norul apoi, Mult mai sus şi mult mai departe, Poate că voi ajunge într-o zi la o stea Pe care să fie şi viaţă, şi moarte. Miezul Universului o să-l caut, Va fi de aur? Va fi de rubin? Când eram tânăr, aveam ochii Albaştri ca lanul de in. Acum, ochii mei sunt tulburi de tot, Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină. Văd cu ei lumea prin care-am trecut Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

Radu Gyr: Scrisori nescrise

. Viata noastră-ascunde-adese într-un colț de paradis scrisori ce nu ne-au fost trimese de-o mâna care nu ne-a scris. Nu știm pe foi ce-am vrea sa fie, ce cânt de dragoste nescris, dar mâna care nu ne scrie o legănam mereu în vis. Și frazele ce n-au să vină în așteptări mai scumpe ni-s, iar umbra ce n-a dat lumină în piept ni-i floare de cais. Și-așa cum stam în uși deschise pândim cu-n dor nicicând ucis scrisori ce nu ne-au fost trimise de-o mâna care nu ne-a scris.

Elena Farago: Trecea un om pe drum...

Trecea un om pe drum aseară,

Trecea cântând încet pe drum,

Ştiu eu? Poate cânta să-i pară

Drumul mai scurt, – ori poate cum

Era aşa frumos aseară,

Poate cânta ca să nu-l doară

Că-i singur numai el pe drum?

Trecea, şi eu eram la poartă

Şi şi-a văzut de drumul lui,

Dar ce mi-o fi venit deodată

De am oftat, n-oi şti să spui.

Şi nu-mi venea să plec din poartă,

Şi parc-un dor de viaţa toată

M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,

Că stăm în poartă, şi nu ştim

Pe călător măcar de-l doare

Ceva şi de ne pomenim

Oftând, pesemne fiecare

Ne-om fi simţind departe tare

De-un drum pe care-am vrea să fim.