Soare,flori si mare!

Buna  dimineata!

„Este timpul”

Istoria sărbătorii „Limba Noastră” începe cu procesul desprinderii de Uniunea Sovietică şi emanciparea poporului din stânga Prutului, proces început sfârşitul anilor 80 cu decretarea limbii române ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Acest lucru a fost decis de sute de mii de oameni, aflaţi la 27 august 1989, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din capitală.

 Potrivit participanţilor la evenimentul de acum 22 ani, în acea zi s-a decis omagierea pentru viitor a limbii prin decretarea zilei de 31 august a sărbătorii naţionale numite „Limba noastră cea română”. Anual această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cântec şi joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiţii populare şi a momentelor care le-au marcat istoria.

Ana Ruse
„Este timpul”

Haideţi, fraţilor, e timpul,
Ca să mergem mână-n mână,
Să ne hotărâm destinul,
Doar în pace, împreună,

Să nu mai lăsăm străinii
Grija noastră să ne-o poarte,
Noi să ducem Tricolorul
Peste vreme, mai departe!

De ce oare avem teamă
Să fim iar o mare ţară
Când istoria ni-i martor
Că nimic nu ne doboară?

Noi avem acelaşi cuget
Izvodit din mamă bună
Şi vorbim aceeaşi limbă
Care peste timp ne-adună

Fragmente despre limba română

Fragmente despre limba română

Nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră”, avertiza Eminescu. Şi: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească” (ms.2275 B).

Omul românesc se defineşte prin limba română. Între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare cîteodată legătură. Noi, românii, sîntem aşa cum sîntem şi fiindcă vorbim româneşte. Cînd vorbeşte despre sine, românul se defineşte aproape exclusiv în feminine şi ambigene. Între viaţă şi moarte, are naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrîneţea. Vremea şi vremurile îl bat cu ploaia, zăpada, furtuna, chiciura sau moina, grindina sau ceaţa. Geruri, viscole, vînturi şi valuri, secetă şi cutremure îi bîntuie răgazul dintre naştere şi moarte. Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orînduiască resemnat puţinul. E înzestrat cu fineţe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vînturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pămînt. Lucrarea şi aleanul îi sînt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amîndouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gîndeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (vezi Constantin Rădulescu-Motru în capitolul „Psihologia poporului român” din Enciclopedia română). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie (convins, cum afirma înciudat Camil Petrescu, că are un contract secret cu Dumnezeu) că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rîndui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricînd –atitudine profund feminină.