Nu mai am voie să iubesc
Nu-mi mai dă voie soarta să iubesc.
Mi-a spus: „Nu mai e loc de fericire!
Prea mult ai dat, nu pot să peticesc
O inimă, cu-o nouă amăgire.”
Uimit am stat, cuvântul să-i ascult,
Din spusa ei simţeam venind mâhnirea.
Ştiam că făr` năvalnicu-mi tumult,
În piatră rece s-ar schimba simţirea.
Am stat un ceas, o lună, sau toţi anii,
Încremenit de greaua rostuire
Ca rob plecat amarnicei jelanii,
Cerşind şi împlorând o păsuire.
Dar, n-a fost chip! Sentinţa era pusă.
Am fost pe veci în gheaţă exilat.
Străin de dor, cu inima răpusă,
Indiferenţei, veşnic condamnat.
Din când în când în noapte, în zadar,
Sau mult mai rar, vreo rază rătăcită,
Încearcă să preschimbe în altar,
Portretul celei ce mi-a fost sotie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu