Un scurt şi incomplet inventar al iubirilor lui Brâncuşi....de : Lazareanu Razvan

Eileen Lane Eileen

Eileen LaneLane intră, pentru prima oară, în atelierul lui Brâncuşi în anii ’20. Era nefericită în dragoste, după ce tocmai rupsese logodna cu iubitul ei şi mai tânără cu 20 de ani decât românul. Cei doi încep o idilă, dar tânăra irlandezo-americană se teme de gura lumii. Mult mai relaxat, Brâncuşi îşi invită noua cucerire să-i viziteze ţara natală, liniştind-o: „Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea“. Vacanţa celor doi durează între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care vizitează Sinaia, Peştişaniul şi, la întoarcerea spre Paris, petrec câteva zile la Roma şi la Marsilia.

Tânăra începe chiar să-şi facă noi planuri de măritiş, însă este refuzată imediat de Brâncuşi. Dezamăgită, Eileen se întoarce la ea acasă şi se recăsătoreşte. Într-o scrisoare datată 1923, îi scria lui Brâncuşi următoarele: „Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui“.

Peggy Guggenheim

moştenitoarea unei averi fabuloase, după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat dispăruse odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare „de aventuri sexuale şi artistice“. Intră în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a „Păsării în văzduh“. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare. Peggy nu vrea, dar alege o altă variantă de cumpărare: seducerea artistului. Cei doi devin amanţi. El o alintă pe ea „Peggyţa“, iar ea pe el, când „ţăran viclean”, când „zeu adevărat“. „Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Mă iubea foarte mult“, îşi amintea Guggenheim. Relaţia dintre cei doi durează până în 1940, când Guggenheim se întoarce în America din cauza războiului. La final, femeia se decide să dea 4000 de dolari pe „Pasărea în văzduh“. Brâncuşi îi aduce sculptura la maşină, cu lacrimi în ochi. „Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată“, avea să scrie, în propriile memorii, Peggy Guggenheim.

 Maria Tănase

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi are loc în anii ’30, la Paris. Se îndrăgostesc nebuneşte şi instantaneu unul de celălalt. Urmează o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete, recunoscută de Maria Tănase, în 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea. Aşadar, totul începuse la Expoziţia de Artă Populară de la Paris, unde pavilionul românesc fusese organizat de Dimitrie Gusti. Cei doi, Maria Tănase şi Dimitrie Gusti, se decid să-i facă o vizită lui Brâncuşi. Trebuia să fie o masă. În schimb, Maria Tănase n-a mai cântat la restaurantul unde o adusese Dimitrie Gusti ca să ţină recital, preferând compania lui Brâncuşi, timp de două zile şi două nopţi.

Cei doi se revăd în primăvara lui 1939, la New York, la o mare expoziţie internaţională organizată la World Fair, unde Maria Tănase avea să-i cânte gazdei, preşedintele american Franklin Roosevelt, următoarele versuri: „Ţine, Leano, curu’ zvelt! / Ţine, Leano, cu Roosevelt!“. În acelaşi an, se despart oficial. Gelos şi rănit, Brâncuşi îşi va ironiza fosta iubită cu orice prilej, tot restul vieţii sale.

Maria Bonaparte

O altă aventură celebră este cea cu prinţesa Maria Bonaparte. Moştenitoarea unei mari averi, Maria trece pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. De altfel, Bonaparte a fost modelul pentru controversata sculptură „Prinţesa X“, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais, imitând un falus erect. Iată explicaţiile lui Brâncuşi asupra problemei: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“. Idila celor doi s-a terminat abrupt, atunci când Maria Bonaparte a ales să aprofundeze cercetările lui Freud despre erecţie şi frigiditate. În chiar compania psihanalistului.

 Cella Delavrancea

Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns la Brâncuşi printr-un prieten miliardar grec, un colecţionar de artă.

Iată cum îşi amintea pianista întâlnirea cu sculptorul: „«Va să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea. Şi cânţi la pian frumos.» «Da, dar nu de ale noastre», i-am spus eu. «Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni», mi-a spus Brâncuşi“. Povestea de dragoste scurtă, dar pasională care a urmat, a fost recunoscută de Cella Delavrancea, la bătrâneţe.