Un cântec nu se poate cânta niciodată de
la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi
totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.
Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi
muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul
se apropie totuşi, oricât l-ai amâna.
Încerci să lungeşti puţin notele,
dar asta nu dă cântecul înapoi,
nu reînvie ceea ce a murit din muzică
între timp. Amâni doar sfîrşitul.
Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă.
Că orice cântec are un sfârşit.
Oricât ar fi de frumoasă o melodie,
vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
Când tăcerea e mai puternică decât muzica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu