Cinci românce de care suntem mândri

Virgina Maria Andreescu – Haret (1894 -1962) – prima femeie arhitect România. S-a născut la 21 iunie 1894. Este nepoata marelui pictor peisagist Ioan Andreescu şi soţia matematicianului şi astronomului Spiru Haret, nepotul ce a moștenit integral numele fondatorului învățămntului de performanță. La 9 ani, rămasă fără mamă, s-a ocupat de cei trei frati şi de gospodărie. Având înclinare spre disciplină, a reuşit să treacă peste acest handicap şi să facă liceul în particular, iar în anul 1912, după obţinerea diplomei de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul, să intre prima la examenul de admitere al Şcoalei de Arhitectură din Bucureşti. Notele obţinute relevă o studentă strălucită, remarcată de Petre Antonescu, profesorul care a inclus-o în echipa sa şi sub a cărui coordonare a lucrat pe şantierele numeroaselor clădiri proiectate de el. În 6 iulie 1919 proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. I s-a decernat diploma cu numărul 62 pe 1919. Era „prima diplomă de arhitect atribuită unei femei” în România, pe plan mondial fiind a patra în ordine cronologică! Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice.

Printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai, Biserica “Sf. Treime”, una din cele mai mari din Bucureşti, primele blocuri din beton armat, cinematograful Parc din staţiunea Govora. Virginia Andreescu Haret şi-a lăsat amprenta asupra Bucureştiului: pe bulevardul Schitu Măgureanu – palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, cu basoreliefuri cu scene din antichitate; de asemenea, pe Calea Victoriei, ridică o serie de clădiri – printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele subterane ale aeroportului Băneasa, precum şi alte clădiri monumentale, fie de stat, fie vile particulare. Lista proiectelor şi realizărilor arhitecturale ale Virginei Andreescu-Haret este lungă şi impresionantă. Marea arhitectă se stinge la 6 mai 1962, lăsând în urma sa o operă măreaţă şi un renume mondial.

Sarmiza Bilcescu (1867 – 1935) – A fost prima femeie înscrisă la Facultatea de Drept din Paris, prima femeie avocat din România și cea dintâi femeie din lume care a obtinut titlul de Doctor in Drept, la Universitatea din Sorbona. În 1884 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Paris. Decanul de atunci, Edmond De Santerre, avea să declare: “Ne-am temut să îi acordăm domnișoarei Bilcescu avizul pentru cererea sa, temându-ne că vom fi nevoiți să facem poliție prin amfiteatre”. Mai mult: după ce a fost admisă, portarului facultății nu i se dădea dreptul să îi permită accesul în instituție. Așa că românca a fost nevoită să se plângă conducerii facultății, aducând ca argument faptul că pe frontispiciul clădirii stă înscris “libertate, egalitate, fraternitate”. Și astfel se face că, la încheierea primului an de studii, Edmond De Santerre s-a adresat tuturor studenților, menționând “înverșunarea pentru care merită toate laudele și conduita exemplară” a Sarmizei, mulțumind tuturor băieților pentru faptul că “au primit-o ca pe o soră”. O declarație primită cu aplauze de către toți cei prezenți. În 1887 și-a luat licența în Drept, iar în anul 1890 doctoratul în Drept (cu doi ani mai devreme decât Jeanne Chauvin, prima femei din Franța care a reușit acest lucru). În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov, dar, cu toate acestea, nu a practicat niciodată avocatura.

Maria Cutarida Cratunescu (1857 – 1919) – prima femeie doctor în medicină din Romania. Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877. După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin). Cât timp a studiat în străinătate ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină. În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate, examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”. A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă. A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România. A fost mobilizată în timpul Primului Război Mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973) – prima femeie studenta a Academiei Regale Tehnice din Berlin. Prima femeie inginer din Europa. Respinsă, din cauza prejudecăţilor, de conducerea Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s-a înscris, începând cu 1909, la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottemburg, pe care a absolvit-o în 1912, devenind prima femeie inginer din Europa.În momentul înscrierii, decanul a încercat s-o convingă să renunţe, aducând ca argument cei trei K: Kirche, Kinder, Küche („biserica, copiii, bucătăria”) ca elemente esenţiale pentru profilul femeii. Presa a consemnat evenimentul ca pe o ştire senzaţională: „O compatrioată a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnişoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912).

După întoarcerea în România, a fost angajată ca asistent la Institutul Geologic. Participă la război ca membră a Crucii Roşii, ajutând şi conducând mai multe spitale de campanie, fapt pentru care a fost decorată. În 1918 s-a căsătorit, pe front, în localitatea Ghidiceni, cu chimistul Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. După război şi-a reluat activitatea la Institut, conducând mai multe laboratoare de analize geologice. Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor, semnând 85 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea şi analiza unor noi resurse de cărbune, de şisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat şi monografii: Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România (1931) şi Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei (1939). Tot ea a pus în evidenţă calităţile bentonitei în filtrarea vinului. În paralel a activat şi ca profesoară de fizică şi chimie la Şcoala de Fete „Pitar Moş” sau la Şcoala de Electricieni şi Mecanici, condusă de fratele ei Dimitrie, din Bucureşti. A profesat până la 1 mai 1963 când a ieşit la pensie, la vârsta de 75 de ani.

Elena Stoenescu – Caragiani (1887 – 1929) – prima femeie aviator din Romania Se spune că a fost martora zborului istoric al lui Aurel Vlaicu și de aici s-a înscris la Şcoala de Pilotaj a Ligii Aeriene. Apar multe reacţii negative, iar autorităţile române au refuzat în mod sistematic să îi acorde brevetul de pilot. Elena Caragiani a plecat în Franţa, s-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand, a susţinut apoi examenul teoretic pe care l-a luat cu brio şi în 1914 Federaţia Aeronautică Internaţională i-a eliberat Brevetul Internaţional de Pilot. Merită amintit faptul că în 1914 în întreaga lume existau aproximativ zece femei aviatoare, printre ele şi românca Elena Caragiani. În România i se refuză în continuare angajarea ca pilot, astfel că pleacă din nou în Franţa unde s-a angajat ca reporteră la un mare cotidian, iar pentru deplasări îndepărtate folosea avionul. Date fiind acestea, angajatorilor le vine ideea de a o face corespondent de război. Aici a efectuat numeroase zboruri şi a scris “reportaje din avion”, fiind primele de acest fel din presa mondială. După cum era firesc, acest serviciu a făcut ca ea să călătorească mult şi pe celelalte continente. A participat la acţiuni cu totul neobişnuite pentru o femeie: a vânat în junglă (presa vremii a scris că a omorât singură un elefant primejdios), a împuşcat tigri, a vânat balene, dovedind talent în mânuirea harponului.

Izbucnirea primului război mondial o aduce pe Elena Caragiani în ţară unde propune să fie primită în corpul zburătorilor de luptă, dar şi de această dată cererea îi este respinsă (poate şi pentru că România avea atunci 26 de avioane).Spiritul ei de luptătoare a făcut-o să vină cu o nouă propunere în faţa acestui refuz: a cerut să transporte materiale sanitare şi medicamente pe front, iar de la spitalele de campanie de pe linia întâi, să evacueze răniţii grav spre spitalele interioare. Aceasta este o idee din nou revoluţionară: înfiinţarea aviaţiei sanitare care va prinde rădăcini în România, însă abia 25 de ani mai târziu. După încheierea războiului s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu cu care s-a stabilit la Paris. De aici un mare cotidian francez a trimis-o în Mexic ca reporter pentru evenimente aeriene. Din păcate, datorită numărului mare de ţări în care ajungea şi a problemelor de sănătate ale vremii, Elena Caragiani-Stoenescu se îmbolnăveşte de ftizie şi se stinge la 29 martie 1929, la doar 42 de ani.