Scara....poezie de George Cosbuc,

Scara Am găsit-o ieri în prun, Dar să nu grăbiţi ocara! I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: Eşti nebun? Pune scara! Dacă-njuri, eu n-o mai pun! Mai la urmă, pe-un cuvânt: Să se lase sărutată De atâtea ori deodată Câţi fuştei la scară sânt. Sărutată Lăudat fii, Tată sfânt! Unsprezece, spune ea; Eu zic: Bine, pe credinţă: Doar o fi având ştiinţă, Scara câţi fuştei avea, Pe credinţă Asta e pierzarea mea! Şi-o sărut mereu-mereu: Orice-aţi spune, orice-aţi face, Nu ştiu cum, dar mie-mi place Să sărut aşa sunt eu! Orice-aţi face, Doar e dat de Dumnezeu! Dar te uită! Azi mă duc Pe la ei, şi iată scara! Vrând să pui la cale ţara, N-am de lucru şi m-apuc Să-ntorc scara, Şi când colo, stau năuc! Dau să număr la fuştei Uite-i, frate, doisprezece! Şi-un cuţit prin piept îmi trece Împlântat de mâna ei! Doisprezece, Iacă-mi moartea, dragii mei! A greşit, îmi spuneţi voi? Cum de n-a greşit să-mi spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi facă mai vreo doi! Nu să-mi spuie Că e miercuri, când e joi! Zici că poate n-a ştiut Când vorbea din prun cu mine? Dar i-a numărat ea bine Scoborându-i şi-a tăcut! Nu de mine, Mi-e de dânsa, ce-a făcut! M-a scurtat aşa, ştiind! Dacă-i fire mincinoasă, Ce folos e că-i frumoasă? Maica mea, auzi! S-o prind Mincinoasă! N-o mai cred, s-o văd murind! poezie de George Coşbuc