... Blăstăm de mamă...poezie de George Cosbuc

... Blăstăm de mamă de George Cosbuc  Frunză verde tulburea, Avea Lena nici ca ea Trei feciori frumoşi avea; Trei feciori şi-o fată mare Lena cea veselă are. Trei feciori ca nişte zmei, De-a dragul să cauţi la ei, Iar copila râzătoare, Subţirea şi-ncântătoare Ruptă dintr-un raz de soare: Mult cu mă-sa sămăna, Deci Lenuţă-o boteza Pe numele maică-sa. Câţi feciori au fost prin ţară Toţi venit-au să o ceară, Mândri şi viteji feciori, Venit-au ca peţitori. Dar Lenuţa, ţi-e mirare, Răspundea la fiecare, Că-i prea tânără şi-aşa Încă nu s-a mărita. Mai la urmă s-arătară Peţitori din altă ţară: Doi feciori, ca două flori. Lenuţa cât ce-i vedea Mamei sale-aşa zicea: Vezi, iubită maica mea! Din voinicii aceşti doi, Cari au venit azi la noi, Mie-mi place unul tare Şi la mers şi la cătare, Că-i înalt şi subţirel Şi m-aş duce după el! Dar Lena pe gânduri sta; Gândurile-o frământa Şi cu jale cuvânta: Draga mea, Lenuţă fată! Fiind aşa-ndepărtată Dor de tine-o să m-apuce, La mine cin te-a aduce!? Doi fii ai Lenei strigau Şi din gură cuvântau: Pe Lenuţa nu o da Şi de noi n-o strămuta! Dar feciorul cel mai mic, Constantin, copil voinic, Lăcrima din ochi cu jale Şi-aşa-i zise mamei sale: Nu eşti, mamă, cu dreptate Nici la soră, nici la frate! Că suntem doară trei fraţi, Toţi crescuţi ca nişte brazi Şi noi ţi-om pute aduce Pe Lenuţa ta cea dulce!… Aşcultă, mamă iubită, Pe Lenuţa o mărită: N-o lasă nemăritată, Pire-ar cât de-ndepărtată: Căci, de te-a ajunge dor Io-ţi rămân doară fecior. Eu la dânsa duce-m-oi, Acasă aduce-o-voi. Şi Lena se-ndupleca Pe Lenuţa-o mărita. II Dar a fost ce-a fost să fie, C-au fost boale şi urgie Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt Vremuri grele pe pământ. Şi de multă răutate Mureau oamenii pe sate Şi-au murit şi trei feciori Ai Lenuţei frăţiori: Constantin încă-a murit Gândul nu şi l-a-mplinit. Lena singură rămase, Fără de feciori în casă: e dor o inimă arsă. Şi ea, biata, supărată, De jale multă sfărmată, Se ducea pe-al lor mormânt Şi se văieta plângând Şi plângea şi suspina Şi din suflet cuvânta: Dragii mei! D-al vostru dor Stau pe gândul să mă-omor, Fie-vă somnul uşor! De-altă dată blăstăma Şi blăstămând cuvânta: Constantine, Constantine! Blăstămat să fii de mine! Blăstămat de mamă-ta Că ai dat pe soră-ta! Fraţii tăi mie-mi striga: Pe Lenuţa nu o da! Tu ai dat-o, blăstămate, Pe hotară-ndepărtate; Dar te blăstăm, blăstăm greu Din tot sufleţelul meu: Pământul nu te primească, Ţărna nu te mai voiască, Lutu-afară te izbească, Căci de dorul Lenuţei Rumpu-mi firul vieţii! Astfel dânsa blăstăma Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini Şi zile şi săptămâni. Şi de multul blăstămat, Vai, blăstămul s-a legat. III Într-un amurgit de seară, Constantin ieşi afară Din groapa, galben la faţă, Cu trup rece ca de gheaţă. El plângea şi lăcrăma Şi cu jale cuvânta: Duce-m-aş, că-s blăstămat, Dar nu pot, că-s îngropat, Duce-m-aş, că maica cere, Dar nu pot, că n-am putere; Nici am cal, nici căpeneag; N-am pe lume om cu drag, Căci oricine m-a vede S-a-nfrica, s-a spăria Făcându-şi răpede cruce… Nici la mama nu m-oi duce, Căci m-a blăstămat măicuţa, Că eu i-am dat pe Lenuţa! Şi cum sta şi cugeta Gândurile-l asudă, El prin lacrămi se ruga: Şălaş, mândru sălăşel, Fă-te-un şoim de căluşel, Şi tu, pânză din sălaş, Fă-te un căpenegaş, Şi tu, cruce, schimbă-te, Spadă de fier fă-mi-te, Iar tu, Doamne, mă învie, Dă-mi putere astăzi mie: La Lenuţa duce-m-oi, Acasă-aduce-o-voi. Dumnezeu l-a ascultat: Putere de viu i-a dat; Sălaşul l-a ascultat: Şi-ntr-un cal s-a preschimbat; Giolgiu-n căpeneag îndată, Crucea-n spadă de fier, lată. Constantin suie călare Şi porneşte-n fuga mare; Şi fugea calul ca vântul, De-abia atingea pământul, Şi zbura, dar nu glumea, Căci ca dorul se ducea, Căci stăpânul îi zicea: Zboară, murgule, cu mine, Căci zbor alături de tine, Zboară, murgule, pe cale, Căci zbor pe urmele tale! Şi murguţul, pui păgân, Duce-se cu-al său stăpân, Încât n-a fost bine seară, Când ei îşi descălecară, La Lenuţa-n altă ţară. IV Lenuţa cât ce-a zărit P-al său frăţişor iubit, Din grai dulce i-a vorbit: Constantine, Constantine, Spune-mi dacă-i rău sau bine; Nouă ani, vezi, au trecut, Că pe voi nu v-am văzut, Ba nici veşti nu mi-aţi trimis, Nice carte nu mi-aţi scris! Constantin a cuvântat: De când tu te-ai măritat Rău nimic nu s-a-ntâmplat. Suntem sănătoşi acasă, Mama înca-i sănătoasă. Veste nouă n-am ce-ţi spune Totuşi îţi aduc veşti bune: Fraţii noştri se-nsurară, Dar ei pe gând se luară, La nuntă nu te chemară! Eu ţi-s frate mai cu dor, Şi fiindcă eu mă-nsor, Am grăbit aici; de-i vre, Vino dar la nunta mea! Astfel zise Constantin Cu glasul de jale plin, Din ochi lacrimi îi cădea Şi suspine-l năpădea; Dar Lenuţa-l cunoştea Şi de nou l-a întrebat: Spune-mi, frate,-adevărat De mă chemi la veselie, Să mă-mbraca bucurie, Să-mi pun struţ roşu şi dalb Şi cai suri la hinteu alb; Dar de mă chemi la jelane, Eu să-mbrac de jale haine; Să iau cai şi hinteu negru Să pornim, frate, pe-ntregu! Ba io-ţi spun drept, soră, ţie, Că te chem la veselie. Şi ea mândru s-a gătat, Haine albe şi-a luat Şi-apoi ambii au plecat Pe cărarea cea mai lată De voinici codreni călcată, Pe cărarea cunoscută De codreni voinici bătută. Iar pe cale cum mergeau Păsările-i urmăreau, Munţii răi din grai grăiau: De când soarele e soare Şi pe câmpuri floarea-i floare, Şi de când e lumea lume N-a mai fost aşa minune: Să meargă viul cu mortu Tot alăturea cu codru, Să meargă viul aproape Cu cel mort, ieşit din groape! Alelei! minune mare, Viu cu mortu p-o cărare! Constantin bine-auzea, Lenuţa nu-nţelegea, Dar glumind aşa zicea: Auzi, frate Constantine, Ce vorbesc munţii de tine?! Constantin din greu gemând Îi răspunde-aşa zicând: Lasă-i, soră, să vorbească, Minţile să-şi prăpădească; Ei să fie cu cântatul, Noi să fim cu ascultatul, Ei păzească-şi cântecul Cum păzim noi umbletul Asta-n seamă n-o băgară, Calea lor că şi-o urmară. Patru zile lungi de vară Ei au tot călătorit, Puţintel au odihnit. V Când a fost a cincea zi, Soarele când răsări, Au zărit şi satul lor, Plin de negură şi nor. Când aproape-au fost de sat, Constantin a cuvântat: Lenuţă! Cu-al tău căruţ Vină mai câtelenuţ, Căci eu cu-al meu căluşor O să merg mai tărişor, Ca să dau mamei de ştire Să-ţi facă bună primire, Să-ţi deschiză porţile, Să-ţi aştearnă mesele, Să-ţi umple paharele! Şi el frâu calului da, Calul îşi împintena Şi-ntr-o fugă alerga, Nu la mă-sa, pe cuvânt, Ci de-a dreptul la mormânt Aci a descălecat Şi din gură-a cuvântat: Cal crescut sub glii ierboase, Sălaş strângător de oase! Dusu-m-ai şi m-ai adus Şi pe cale şi pe sus Şi-ai făcut un mare bine Pentru mama, pentru mine, Pentru mamă, pentru fată, Pentru mine totodată! Şi tu, căpeneag iubit, Pânză albă de-nvălit, Şi tu, spadă lucitoare, Crucea mea de la picioare: Ne-a sosit vremea, sosit, Să-ntrăm de unde-am ieşit! Tu, cal bun năzdrăvănaş, Schimbă-ţi trupul în sălaş, Şi tu, spadă lucitoare, Fă-te cruce la picioare, Şi tu, căpeneag iubit, Fă-te pânză de-nvălit, Iar tu, Doamne, Doamne sfânt, Dă-mi iar locul din mormânt, C-am scăpat de ce fu greu, Împlinit-am gândul meu: La Lenuţa dusu-m-am, Acasă adus-o-am! Dumnezeu l-a ascultat, Pământul s-a despicat, Lutul iar s-a ridicat: Constantin era-ngropat VI Şi Lenuţa cât ce-ntra În sat, mult se minuna, Căci erau toate schimbate, Toate de jale sfărmate, Dar mai mult s-a minunat Când acasă c-a aflat Porţile stricate, rele, De puteai sări prin ele, Staulul stricat şi gol, Iarbă mare prin ocol. Ea sărmana aştepta, Că fraţii vor alerga În prag a o-ntâmpina, Dar nimeni nu s-a ivit: Constantin n-a fi venit. Ea la uşă se repede, Uşa încuiată-o vede; Deci începe ca să bată În cea uşă încuiată: Lasă-mă, mămucă, lasă, Lasă-mă să intru-n casă, Că îţi sunt iubita fată, Lenuţa cea-ndepărtată! Mă-sa, din casă, plângând, O alungă blăstămând: Du-te-n foc şi-n câte rele, N-amărî zilele mele, Du-te-n foc, te du d-aci Şi nu mă batjocori! Trei feciori eu am avut, Pe toţi trei i-am pus sub lut, Pe toţi trei i-am pus sub glie, Sfântul Dumnezeu să-i ştie! Iar Lenuţa, scumpa-mi fată, Măritată-i, măritată, Într-o ţară depărtată: N-oi vedea-o niciodată! Însă fie blăstămat Cine o a-ndepărtat! Dar Lenuţa nu-nceta, Tot bătea şi se ruga: Lasă-mă să intru, lasă! Şi mă-sa cu greu o lasă, Şi pe scaun o punea Şi la dânsa cum privea, Pe Lenuţa-o cunoştea. Draga mea şi-a mamei floare: Nu mă-ncred, că tu eşti oare? Oh, că nice n-am visat, Că te-oi mai vede vrodat! Şi plângând, Lena spunea Câte-a mai suferit ea: A dat sfântul Dumnezeu Multe boale şi mult rău Şi-au murit feciorii mei Şi-am rămas fără de ei! Măcar tu, scumpa mea fată, De nu erai măritată Într-o ţară-ndepărtată!… Mi-ar fi traiul mai uşor Şi mi-aş mai uita de dor; Tu m-ai ajuta pe mine, Eu m-aş bucura de tine! Dar să fie blăstămat Cine mi te-a-ndepărtat: Pământul să nu-l primească, Ţărna să nu-l mai voiască, Lutu-afară să-l izbească! Lenuţa se-nfiora, Reci fiori o-mpresura Şi cu glas rupt cuvânta: Vezi, măicuţă,-ai blăstămat Şi blăstămul s-a legat! Constantine, Constantine, Cum m-ai amăgit pe mine Ca să plec pe drum cu tine! Şi spunea măicuţii sale Cum a venit ea pe cale, Cum Constantin o aduse Şi câte mai câte-i spuse. Lena-atunci se-nfiora Şi cum sta, cum asculta, Lacrămile-o îneca, Trupu-ntreg îi tremura, Minţile-i se tulbura, Fruntea i se înnora, Pe Lenuţa săruta Şi i-a zis cu glas înfrânt: Haid, Lenuţă, la mormânt, Haid, Lenuţă, să grăbim La morminte-n cintirim! VII La mormânt dacă sosiră, Jos pe el se prăvăliră Şi-ncepură-a lăcrima Şi din gură-a cuvânta: Constantine, ieşi afară; Vină, Constantine, iară; Mai ieşi, dragă Constantine, Că ni-e dor, ni-e dor de tine! Pământul însă râdea, Groapa de râs hohotea; Constantin amar gemea. Ieşi din groapă şi vorbeşte, Spune şi ne povesteşte Cum trăieşti în groapă, cum? Vină şi ne spune-acum! Vină să ne vezi măcar, Vină, Constantine, iar! Pământul nebun râdea, Groapa de râs hohotea, Lutul glumind răspundea: Nu te mai ruga de mine, Blăstemă, Lenă, mai bine, Nu te tot ruga mereu: Ce-i al nostru, nu-i al tău! Pământul mereu râdea, Groapa de râs hohotea, Lutul nencetat glumea. Morminte, nu fi păgân, Slobozi-mi pe Constantin; Oh, nu fi, morminte, rău, Slobozi-mi copilul meu, Ori măcar dă-i glas, morminte, Pentru câteva cuvinte! Pământul atunci tăcea, Groapa nimic nu vorbea, Constantin din greu zicea: Oh, mamă, tu eşti de vină, Că n-am pace şi odihnă, Că n-am loc nici în mormânt, Că n-am stare sub pământ Nici sunt mort, nici cu viaţă, Nici sunt foc şi nice gheaţă, Nici în groapă nu pot fi, Nici afar nu pot ieşi, Căci m-ai blăstămat, măicuţă, Pentru scumpa ta Lenuţă, Pământul nu mă primească, Ţărna să nu mă iubească, Lutu-afar să mă izbească; Lutu-afară m-a izbit, Ţărna m-a batjocorit, Pământul m-a prigonit!… Mamă, dacă-mi vrei tu bine, Fă-l acuma pentru mine Şi-mi dezleagă blăstămul Că-mi apasă sufletul! Lena din suflet ofta, Gânduri grele o mustra Şi ea, biata, cuvânta: Dragul meu! Să fii iertat Şi de blăstăm dezlegat. Însa… fie blăstămat Pământul, că nu m-ascultă, Bată-l jalea mea cea multă, Şi nu te mai lasă-afară, Bată-l jalea mea amară! Ţărna-atuncea tremura, Lutul mânios urla; Pământul se despica: Nu-i destul c-ai blăstămat Pe-un copil nevinovat, Acum mă blăstămi pe mine, Blăstâmu-te eu pe tine! Căci n-ai inimă de mamă, Nu ţi-e sufletul de seamă, Nici eşti vrednică sub soare Să mori cum tot omul moare, Ci pământul prin urgie, Să te înghiţă de vie! Ţărna-n laturi se-mprăştia Pământul se deschidea; Lena din mormânt zicea: Blăstămată să fiu eu, Vai, pentru blăstămul meu! ca mine pe vecie Fie blăstămată, fie Orice mamă s-ar afla Pe copil a-şi blăstăma! Fie dânsa blăstămată, N-aibă pace niciodată, N-aibă prapori la-ngropare, Nici popă la comandare! Vai de-aceea mamă, care Blăstămă fără mustrare Pe copilul ei, căci ea Blastămă pe fiul său, Dar pe dânsa Dumnezeu!..