Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii

“Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: Trec în zbor peste depărtări înţinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi răuri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câtiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii. Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: Înseamnă că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc. Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul , neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas multumit de soarta lui. Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.”[C.f. Cuviosul Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, editura Deisis, ed. a IV-a, Sibiu, 2001, pag. 266-267] ** După cum spune şi Sfântul Siluan în această parabolă, distanţa dintre omul duhovnicesc şi omul comun este nu una a separării fizice, ci una a felului de a percepe fiinţarea. Şi unul şi altul trăiesc, mănâncă, beau, îşi satisfac necesităţile fiziologice, dar unul vede şi gândeşte profund, iar altul se limitează la câmpul vizual pe care il propune ochiul, urechea, nasul, etc… Cele două feluri de existenţă, chiar dacă aparent la fel de ingrămădite în cotidianul mocirlos al realităţii, în raport cu fiinţarea şi realităţile existenţei se comportă total diferit. Ne punem mereu întrebarea: de ce atâţia sfinţi pe pereţii bisericilor, sau în sfintele icoane? O asftel de percepţie se încadrează în limitatul vederii care se rezumă la trupuri, la concretul de lângă. Printr-o astfel de percepţie insul nu poate vedea dincolo de trupuri, dincolo de concret, ÎN….. şi PRIN. El vede doar forma şi culoarea, o formă şi o culoare ce excită şi nu problematizează……. Sfântul Siluan a sesizat monumental această diferenţă colosală între două moduri de a privi existenţa şi de a te rezuma la ea. Felul acesta de gândire poate cuprinde tot: felul în care percepem postul, gândul, icona, biserica , preotul , taina, crucea, omul, natura, steaua, totul…. Limitativul de tipul celui expus mai sus ne defineşte sau nu persoana, într-un anumit moment în spaţiu şi timp. Totul depinde de noi, de deschiderea noastră către Dumnezeu şi tainele Sale. Numai în acest fel vom înţelege comunicarea cu El, cu sfinţii, cu Maica Domnului. Altfel, totul ne va fi ascuns şi de neînţeles ca si discuţia dintre vultur şi cocos, de nerealizat. Bogdan Ioan Stârceanu