„Iubesc cafeaua fiindcă îmi dă iluzia că mă poate trezi”. Lewis Black

Târgul de la Tupilați

Târgul de la Tupilați

” Langa Hanul Ancutei ,mai precis intre acesta si apa Moldovei ,se afla un teren plan , parca anume facut pentru târg, pentru expozitie de marfuri ,târg de animale,loc pentru incercarea capacitatii lor de tractiune sau iuteala...Iarmarocul din Tupilati era vestit ,el atragand o mare masa de oameni .Aici dupa costumele lor ,se observa clar intalnirea oamenilor din zonele cele mai diferite. Intre scenele memorabile consumate langa legendarul han este si acea legata de persoana lui Vasile Alecsandri ,care-si avea mosia nu departe,la Mircesti.Poetul a venit la marele propietar Lascar Catargiu, intervenind ca la iarmarocul de pe moșia Tupilatilor sa nu se mai vânda robi.Piața robilor se afla langa piata vitelor . Pentru a-l indupleca ,Alecsandri i-a daruit ,in schimb ,o buna parte din lunca Moldovei,care si azi poarta numele de ”șesul lui Alecsandri”. ( fragment din lucrarea ”Tupilati -oameni si locuri ”

de Leonte Ronica )

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" de Radu Gyr

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!"

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tau ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

"Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihnește, amintindu-și toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toți strugurii toamnei și toate ninsorile iernii."

Grigore Vieru

Sute de bătrâni își așteaptă moartea în aziluri,

Sute de bătrâni își așteaptă moartea în aziluri, iată un caz extrem de special!

Acești bătrâni așteaptă doar puțină atenție, măcar o vizită pe lună, de la cei dragi. În ziua în care acest bărbat a murit, asistentele au găsit printre lucrurile lor ceva care le-a făcut să plângă. 

Pe o foaie erau scrise cuvintele: 

,,Ce vezi tu, asistento? Ce vezi?

Ce crezi, când te uiți la mine?

Un bătrân prostuț, capricios...

Cu o viață neînțeleasă, cu privirea absentă?

Care consumă degeaba mâncarea, când tu strigi „Străduiește-te!"

Crezând că el nu observă ce faci tu.

Care mereu își pierde ciorapii și pantofii?

Care nu insistă...

Permițându-ți să faci cu el ce vrei tu?

Care nu are cu ce-și umple ziua, decât cu baia și mâncarea?

Așa crezi tu? Acestea vezi tu?

Deschide ochii, asistento. Tu nu mă vezi.

Îți voi spune cine sunt eu, chiar și stând aici tăcut

Supunându-mă regimului vostru, mâncând doar ce vreți voi.

Iată cum sunt un băiețel de 10 ani locuind cu tata și mama, cu frații și surorile mele. 

Ne iubim unii pe alții. 

Iată-mă-s un tânăr de 16 ani, cu picioarele înaripate,

Visând să-mi întâlnesc în curând dragostea vieții mele. 

Iată-mă-s mire, care are 20 de ani și căruia îi saltă inima,

Ținând minte jurămintele, pe care a promis să le îndeplinească. 

Iar acum am 26 de ani și am un copil. 

Copilul meu, care are nevoie de îndrumarea, protecția mea și de o casă. 

Iată că am împlinit și 30 de ani! Micuțul meu a crescut repede,

Suntem uniți prin legături indestructibile.

(...)

Negură peste tine, netimp peste noi ....Autor: Lorena Craia

Negură peste tine, netimp peste noi Autor: Lorena Craia A noastră amuţire ne îngheaţă În statuete scoase-n iarmaroc Şi-n fiecare zi o precupeaţă Ne dă târcoale pentru câte-un troc. Se poate să avem un preţ de iarnă, Pentru-a rămâne drepţi, măcar întregi, Însă din purgatoriu parcă toarnă Jăratec – apoi apele culegi... Să ne iubim, că suntem închisoare Pentru nădejdea ce ne este sclavă, Să ne iubim, că suntem şi strânsoare, În lumea fericită şi mârşavă. Să ne urâm, că suntem locuinţă De suflete, pe frunze de pelin Şi câteodată, din obişnuinţă, Gustăm amar, puţin câte puţin. Să ne minţim că suntem veritate, Înscrişi curat pe câte o tăblie, Stând ca un epitaf într-o cetate A simţurilor, care ne îmbie. Să ne-amintim că suntem arbalete, Ce trag săgeţi înspre iubiri de foc; Şi totuşi, – îngheţate statuete – , Ne vinde precupeaţa-n iarmaroc.

Strămoşii tăi au ostenit la coasă

Strămoşii tăi au ostenit la coasă
şi dorm acum sub ierburi şi sub brazi.
În semn de doliu munţii îşi aştern
peste morminte umbra la amiazi.

E rândul meu să mă întorc la ei
şi-ţi las ce mi-au lăsat înaintaşii.
O sete dureroasă de urcuş
şi-un dor înalt, înalt ca Făgăraşii.

Octavian Paler