Soare,flori si mare!

Buna  dimineata!

„Este timpul”

Istoria sărbătorii „Limba Noastră” începe cu procesul desprinderii de Uniunea Sovietică şi emanciparea poporului din stânga Prutului, proces început sfârşitul anilor 80 cu decretarea limbii române ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Acest lucru a fost decis de sute de mii de oameni, aflaţi la 27 august 1989, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din capitală.

 Potrivit participanţilor la evenimentul de acum 22 ani, în acea zi s-a decis omagierea pentru viitor a limbii prin decretarea zilei de 31 august a sărbătorii naţionale numite „Limba noastră cea română”. Anual această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cântec şi joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiţii populare şi a momentelor care le-au marcat istoria.

Ana Ruse
„Este timpul”

Haideţi, fraţilor, e timpul,
Ca să mergem mână-n mână,
Să ne hotărâm destinul,
Doar în pace, împreună,

Să nu mai lăsăm străinii
Grija noastră să ne-o poarte,
Noi să ducem Tricolorul
Peste vreme, mai departe!

De ce oare avem teamă
Să fim iar o mare ţară
Când istoria ni-i martor
Că nimic nu ne doboară?

Noi avem acelaşi cuget
Izvodit din mamă bună
Şi vorbim aceeaşi limbă
Care peste timp ne-adună

Fragmente despre limba română

Fragmente despre limba română

Nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră”, avertiza Eminescu. Şi: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească” (ms.2275 B).

Omul românesc se defineşte prin limba română. Între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare cîteodată legătură. Noi, românii, sîntem aşa cum sîntem şi fiindcă vorbim româneşte. Cînd vorbeşte despre sine, românul se defineşte aproape exclusiv în feminine şi ambigene. Între viaţă şi moarte, are naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrîneţea. Vremea şi vremurile îl bat cu ploaia, zăpada, furtuna, chiciura sau moina, grindina sau ceaţa. Geruri, viscole, vînturi şi valuri, secetă şi cutremure îi bîntuie răgazul dintre naştere şi moarte. Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orînduiască resemnat puţinul. E înzestrat cu fineţe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vînturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pămînt. Lucrarea şi aleanul îi sînt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amîndouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gîndeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (vezi Constantin Rădulescu-Motru în capitolul „Psihologia poporului român” din Enciclopedia română). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie (convins, cum afirma înciudat Camil Petrescu, că are un contract secret cu Dumnezeu) că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rîndui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricînd –atitudine profund feminină.

Un surâs,....poezie de Nicola Popescu

Un surâs,
Trăiesc într-o lume  toată a mea aș zice,  acolo unde  plâng, râd sau îmi îmbrățișez  poate doar visele,  sau poate nu...  sunt doar  glume ale vieții.  * Aș zice că trăiesc dar nu,  eu doar supraviețuiesc  închisă intr-o lume cu totul a mea cu amintirile mele  de atunci când  eram copil,  un copil fericit.  * Am voia de un surâs pentru acel vis  ce uneori se ascunde  în ceața deasă evitând relitatea...  dar eu îi spun:  -curaj, regăsește-ți  surâsul pierdut!  * Regăsirea lui este  vrerea de a te simți  din nou viu,  e revenirea la viață ce este unică, doar a ta iubirea mea, deci, trăiește,iubește... și Nu Uita !
Nicola Popescu

Legenda  cadrului  didactic Când Dumnezeu a creat cadrul didactic, a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat: -Cum ar trebui să fie un cadru didactic ? Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri: -Să -i iubească pe copii! -Să rămână mereu elev , învăţând continuu pentru a transmite învăţăceilor lui cunoştinţe actuale şi de valoare! -O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, întelegătoare, modestă, creativă şi corectă! -Să aibă cele trei perechi de ochi: cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citeşte, cu alta să vadă tot ce se întâmplă în jurul lui, iar cu ultima, să se poată uita la elev când acesta este obraznic şi trebuie să-i spună : ,,Te iert, altădată să nu se mai întâmple !’’ -Să poată preda când copilul îi este bolnav acasă sau el însusi suferă de vreo boală ! -O fiinţă care, deşi uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic şi talent un grup mare de învățăcei, fiecare având propriile idei, aspirații! Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor: -Acestei fiinţe, care primeşte atât de puţin şi dă sau i se cere atât de mult, mai trebuie să-i adăugăm ceva ! -Ce ? au întrebat toţi îngerii în cor. Dumnezeu le-a răspuns: -Lumină, multă lumină, pentru ca flacăra cadrului didactic să nu se stingă niciodată ! Să vă dea Domnul multă înţelepciune şi calm ca să puteți duce cu bine munca de Sisif!

"Floarea nu stie cat de scumpa e frumusetea ei."

Constantin Brâncoveanu și familia

Constantin Brâncoveanu  și familia, frescă din 1709  de la Mănăstirea Hurezi  Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi (născută Cantacuzino). După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni,iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai influenți boieri din din Țara Românească. Printre frații mamei sale se numărau Șerban Cantacuzino (viitor domn), Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul. De altfel, toți cei șase frați ai Stancăi aveau să acceadă în mari dregătorii, un caz unic în istoria Țării Românești. Copilăria lui Constantin Brâncoveanu, ca întreaga perioadă de după moartea lui Matei Basarab (1654), a fost marcată de conflictul politic intern dintre Băleni și Cantacuzini, care avea să fie soluționat abia în timpul domniei lui Șerban (1678–1688), când familia Băleanu avea să sucombe rivalilor ei. Constantin a rămas orfan de tată în 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban.La sfârșitul lunii februarie 1655 (pe stil vechi), acești mercenari (majoritatea de origine sârbă) s-au ridicat împotriva boierilor care îl sfătuiseră pe Constantin Șerban să-i concedieze și să-i dea afară din țară. Familia Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda, era la casele din București. Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei, în locul unde nepotul său Constantin II Brâncoveanu avea să ridice în 1712 ani o cruce de piatră, peste vechea cruce de lemn ridicată de Preda. După cum remarca N. Iorga în 1899, „cea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”. Cert este că execuția a avut loc pe data de 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului. Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro. În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman , pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale , pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor  și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat . Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția , că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său , că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda  și că a bătut în Transilvania monede de aur . După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.