Fragmente despre limba română

Fragmente despre limba română

Nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră”, avertiza Eminescu. Şi: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească” (ms.2275 B).

Omul românesc se defineşte prin limba română. Între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare cîteodată legătură. Noi, românii, sîntem aşa cum sîntem şi fiindcă vorbim româneşte. Cînd vorbeşte despre sine, românul se defineşte aproape exclusiv în feminine şi ambigene. Între viaţă şi moarte, are naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrîneţea. Vremea şi vremurile îl bat cu ploaia, zăpada, furtuna, chiciura sau moina, grindina sau ceaţa. Geruri, viscole, vînturi şi valuri, secetă şi cutremure îi bîntuie răgazul dintre naştere şi moarte. Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orînduiască resemnat puţinul. E înzestrat cu fineţe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vînturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pămînt. Lucrarea şi aleanul îi sînt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amîndouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gîndeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (vezi Constantin Rădulescu-Motru în capitolul „Psihologia poporului român” din Enciclopedia română). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie (convins, cum afirma înciudat Camil Petrescu, că are un contract secret cu Dumnezeu) că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rîndui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricînd –atitudine profund feminină.

Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Cînd „arăţi” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înţelesuri şi subînţelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical şi existenţial deopotrivă. El poate depune mărturie atît despre istoria limbii din care face parte, cît şi despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Orice cuvînt poate fi privit de două ori – o dată în suprafaţa sa actuală, în relaţie rapidă cu prezentul; a doua oară, în adîncul său etimologic, de unde răspunde altfel despre sensul lumii. Noica ştia să arunce cuvintelor această dublă privire.

De recitit interpretarea lui Noica la Cratylos. Vorbirea nu e nicidecum „un simplu ciripit organizat”. Daimonul e, după Platon, ceea ce stă îndată deasupra noastră. Limba (cuvîntul) are ceva daimonic. E deasupra, e stăpînă. Apropiată şi enigmatică, în egală măsură. Nomothetul, dătătorul de nume, un Blaga arhetipal, este cel care numeşte mai întîi, lăsînd loc pentru numiri secunde. Nu secundare: „Nu este întreaga cultură un fel de a da al doilea nume lucrurilor, respectiv numele lor potrivit?” Expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realităţi imuabile, ci interpretare şi propunere de variante. „A sta de vorbă” înseamnă a te opri în loc pentru a ţese vorbe pe marginea unei realităţi care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz şi cuvintelor să fie, să devină, să-şi excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificaţii noi. Vorbirea şi lumea înaintează în „opturi”: un fel de înaintare paralelă exersează atingeri periodice. Aici începe şi specificitatea etnolingvistică, şi cea individuală. „Execuţia” se petrece după partituri naţionale şi personale, personalizante, deopotrivă.

Derivat din latinescul rostrum, cuvîntul românesc şi-a complicat sensurile parcă anume pentru a dovedi dependenţa omului şi a locului său în lume de limba sa. El nu mai denumeşte doar gura, ciocul, pintenul unui vas sau locul de „rostit” discursuri, ci sensul, tîlcul, menirea, locul între oameni. Îţi faci un rost cînd dobîndeşti un nume pentru faptele)averile tale, cînd ceilalţi îţi recunosc prin acest nume dreptul de a aparţine unui nivel social. Faci rost de ceva cînd apelezi cu vorba ta la cei care recunosc valoarea ei (de cumpărare, de schimb). A fi luat la rost înseamnă a fi pus sub semnul întrebării de chiar vorbele care te-au recunoscut şi pe care le-ai dezamăgit. Pedeapsa rostului e mai drastică adesea decît cea fizică. Ţi se cîntăreşte din nou chiar numele, legitimatorul suprem. Ceva fără rost are o realitate îndoielnică: nu i se poate da un nume personalizant, care să-l aşeze între lucruri deosebindu-l de toate celelalte. Noica, un filosof visător asemeni lui Bachelard, se minuna adînc în faţa acestui cuvînt miraculos: „Cuvintele rost şi rostire au căpătat o neaşteptată înzestrare filosofică în limba noastră. În particular rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gîndirii, ce acoperă singur jumătate din ea. Logos înseamnă şi cuvînt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rost. La rîndul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis pînă la rostul ultim al lumii. De aceea «La început a fost Cuvîntul» ar putea mai bine fi redat prin: «La început a fost Rostirea», adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor”(Rostirea filosofică românească).

Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenţei: „Simplul fapt de a poseda o limbă în comun constituie un simbol extrem de puternic al solidarităţii sociale care uneşte indivizii locutori ai acestei limbi […] Să spui «vorbeşte ca noi» înseamnă a spune «e unul de-ai noştri».” (Edward Sapir). Să amintesc aici că Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică şi de sînge, considerînd limba un organism viu şi supraindividual în care insul se integrează dobîndind legitimitate. Limba română e casa noastră şi blazonul nostru, instrumentul nostru de situare nuanţată faţă în faţă cu Lumea şi cu ceilalţi. Renumele e o valoare relativă. „La sine acasă, credea Eminescu, limba română e o împărăteasă bogată”. Radu Cosaşu adaugă: „Personal, sînt un resemnat calm şi senin. Universalitatea e o problemă cu prea multe silabe. Ştiu că La rîpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original. Nu mă simt, pentru asta, nici provincial, nici depeizat…”

Irina Petraş