FEMEIA DE LA ȚARĂ
O femeie de la țară
Duce cea mai grea povară.
Și lucrează ca nebuna,
Doar să fie în rând cu lumea.
Mânuește vara sapa
Și iarna din greu lopata.
Muncește-n câmp primăvara-
Cât șapte, din zori pân seara.
Toamna-i la cules de roadă
Pe lanuri și prin livadă.
Ba duce-o normă de sfeclă,
Ba trage coada la greblă.
I-aleargă picioarele
Pe toate ogoarele.
Dar când se întoarce la chindii,
-Vai și amar de capul ei!
Acasă -găini, purcei,
Și vre-o patru puradei
Care cu gura căscată
O așteaptă să-i hrănească!
Repede le pune-n oală.
Vre-o două-trei sârme spală.
Pune mâna pe mătură
Și țoalele le scutură...
De-ar fi și noaptea lumină,
Cred că n-ar avea hodină.
Chiar de întinde cât o sută,
De oboseală nu-i frântă.
Râde, spune și glumește
Si Domnului îi mulțumește
Pentru ziua ce-a trecut,
Că mâine o ia de la început!
Natalia Mazilu-Miron
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu