OMAGIU...
Lacul codrilor albaștri plânge-n iarnă pe cavou,
Plâng și plopii-n deal pe Bucium fără soț și fără El,
Nu au trecerea să-i cânte, un ilustru menestrel...
Suferă și mult tânjește teiul sacru din Copou.
Dacă ramuri bat în geam, nu e vers nu e penel,
Să-i picteze nemurirea într-un ireal tablou,
Buciumul cu jale sara, l-auzim ca un ecou,
Și de câte ori iubito, De-aș avea... ar fi la fel.
Ei...! Și dacă va apare în aceste timpuri noi,
Cât la critici ar răspunde Epigonii-n versul lor?
Doina ar avea răsunet, și Mai am un singur dor,
Când se leagănă toți codri și-nainte și-napoi.
Și din valurile vremii, te întreb: De ce nu-mi vii?
Tu Luceafăr, tu speranță a întregii Românii.
Versuri: Nicu Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu