B. Fundoianu: Ruga simpla

O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!  lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe,  lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ! O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!  am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie,  cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri. Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea, şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură. Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,  cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău,  bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet, umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească;  sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz,  orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă, cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu  şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi. Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida,  fă grâul: să nu moară guzganii de pământ,  şi sălcii: să se poată bivolii scărpina. Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane,  lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi,  scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare. Lasă să se reverse podgoriile lumii!  Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou,  ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul. Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru,  albă ca şi lumina pământului tău negru,  bună ca şi nutreţul pământului tău negru. Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh,  îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,  agheazmă blestemată, ploaie de primăvară. <