Pribeagul
Sună prelung si nimeni nu-i s-audă,
In casa goală, rece,fără foc,
C-un bătrânel, pribeag de felul lui,
Singuratatea -şi mai găseşte loc.
Sunând în casa veche,neştiut
Nu –i nimeni să răspundă,vine tonul,
De atâta-nsingurare şi de frig
A –ncremenit în furcă telefonul.
De când cu toamna, e mereu plecat
Şi-l ning pe drumuri frunzele, nu-i pasă,
Cu paşi nesiguri şi atât de încet…
Şi-i frig in suflet, cum îi frig în casă.
Pe uliţa-nvelită în frunze vestejite,
Se simte singur,trist si fără ţintă,
Mereu il poartă gândul la mormânt,
Că drumu lui e dealul- cum să mintă ?
Acolo toate neamurile -l cheamă…
Si-l cată-n somn în fiecare noapte,
Şi hainele i-au devenit prea largi,
Iar lumea cea de astăzi, nu-l încape.
Mai sunt, sau par aievea copiii alergand,
Ducând pe drum de-a valma frunze,colb,
Trist , nu mai are gânduri nici dorinţi,
Şi pare biet pribeag şi surd… si orb.
Pe- un drum de ţară, vechi şi prăfuit,
Adună toamna norii ca de smoală,
Un bătrânel, cărarea urcă-ncet…
Singurătatea-i cea mai grea povară.
Cu greu paşii îl poartă înapoi,
Când ziua trece, lăsând locul nopţii,
Să mai aprindă focul şi apoi…
Să-i ţină de urât singurătăţii!
Mariana Adascalitei
|
|
|
|
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu