\Vioara
În lemnul tău plâng codrii şi oftează,
Iar brazii toţi chiar intră-n rezonanţă,
Se tânguie o şoaptă de romanţă,
Pădurea însă-i vie şi e trează.
Alungă glasul tău orice distanţă,
Iar coardele şi-n suflete vibrează.
Dacă fantasme albe-n munţi dansează,
Tot mai păstrăm o rază de speranţă,
Care în sunetele dulci se-adună
Şi nopţile pustii ni le-nfioară,
Cu tremurări firave de pe strună,
Dar cântecul, încet, spre stele zboară.
Rămâne,-atunci când luna o s-apună,
Pe umăr, adormită, o vioară.
Leonte Petre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu