Strigăt pierdut
Cu gheare de foc mă sfâşie în piept
acelaşi vultur ce m-a dus în zbor,
pe vârf de stâncă unde să te-aştept
când zorii dau de ştire tuturor.
Umerii-s pătaţi de prea mult soare
iar cerul tâmplele mi-a prins,
în umbre-albastre răvăşite-n zare
unde tăcerea nopţii le-a învins.
Sub talpa mea mirosul ierbii crud
îmi rătăceşte-a vieţii neputinţă,
iar strigătul pierdut ce nu-l aud
în pieptul sfâşiat a devenit fiinţă.
Încerc s-accept ce nu pot să-nţeleg,
cu răni nevindecate să trăiesc,
când anotimpul nu mai este-ntreg
iar fluturii de vise-mi povestesc.
Ungureanu Gheorghe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu