''Ai mai fi vrut o dată
să pot să îţi şoptesc
Cu inima curată
că încă te iubesc...
Dar anii au trecut
cu primăveri grăbite,
Îţi sunt necunoscut
prin visele dorite.
Mă cauţi cu privirea,
dar munţi sunt între noi,
Nu-ţi mai cunosc iubirea
prin stropii unei ploi.
Nu vreau să vii cu mine,
ce să ne mai vorbim?
Azi, trece ca şi mâine
şi o să ne-amintim,
Că toate pe pământ
sunt umbre trecătoare,
Că-n adieri de vânt
s-a scuturat o floare.
Fug norii peste-o zare,
iar ochii mei privesc
Cu tristă-nfrigurare,
frunze ce hoinăresc.
Pe aripi de cuvinte
mai scriu o poezie,
Să-ţi fiu ca înainte
o toamnă ruginie.
Ca frunza călătoare
apusurile plâng,
Ce dulce alinare
când razele se frâng!
Prin ramuri dezgolite
ajung să simt şi eu
Săruturi desfrunzite,
ce m-au trădat mereu.
La ţărmuri visătoare
tu adormeai cu mine,
Acum un val de mare
mai strigă după tine.
Prin inserarea noastră
noi am pierdut un vis,
Iar noaptea cea albastră
în suflet s-a închis.
Privesc pe o fereastră
spre palida lumină,
Iar steaua mea sihastră
mă mângâie pe mână.''
Daniel Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu