Dupa numirea sa, in 1875, ca revizor scolar, Eminescu a intreprins inspectii scolare in mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe invatatorul Creanga. Prietenia intre ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunostinta „opera acestui modest dascal“. Apoi, tot el il va lua „mai cu vorba, mai cu forta“, pe Creanga, la „Junimea“, unde a citit „Soacra cu trei nurori“.
La randul sau, Creanga avea fata de Eminescu o admiratie deosebita. Pe un manual de geografie primit in dar de la Eminescu, pastrat cu sfintenie, Creanga va scrie: „Daruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor si cel mai mare poet al romanilor 1878“. Cand Eminescu este destituit din functia de revizor, cel care ii sare in ajutor este Creanga, care-l gazduieste in bojdeuca sa din Ticau. Amandoi vor petrece toamna si iarna, Eminescu „cizelandu-si versurile redesteptand trecutul si trezind la viata noua limba veche si inteleapta a cronicarilor“. In schimb, Creanga va termina „Mos Nechifor Cotcarul“.
S-au despartit cu greu, dat fiind faptul ca Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul“. Indurerat, Creanga ii scrie acolo:
„Badie Mihai, aceasta epistola ti-o scriu in cerdacul unde de atatea ori am stat impreuna; unde mata uitandu-te pe cerul plin de luminatii, imi povesteai atatea lucruri frumoase. Badie Mihai, nu pot uita acele nopti albe, cand hoinaream prin Ciric si Aroneanu…“
Intre dansii, Eminescu si Creanga isi spuneau „badita“, asa, ca o dezmierdare: „badita Ioane“, „badita Mihai“. Badita Ion era om voinic, corpolent, cu ochi patrunzatori, deosebit de vioi, de ageri. Purta barba, iar parul ii era des si cam aspru; vorba lui era toata plina de talc, de intelesuri adanci si adesea incarcata de haz, chiar atunci cand povestea lucruri nu prea vesele. Stia de minune sa faca haz de necaz. Era ceea ce se cheama un povestitor iscusit, fara pereche de iscusit. In preajma lui nu ti se ura niciodata. Sa tot stai si sa-l asculti, sa-l asculti cum depana firul fara capat al celor mai minunate si mai nastrusnice povesti si povestiri. Potrivea asa de bine vorbele, incat tot ce spunea despre imparati, despre Feti-Frumosi, despre Ilene Cosanzene ori zmei-paralei parea aievea. Ii si vedeai trecand prin fata ta.
Eminescu, badita Mihai, avea o cu totul alta fire: era mai tacut, mai ganditor si, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se afla: smead la fata, cu par negru, bogat, cu ochi mari, adanci, melancolici, cu zambet bun, cu glas placut, melodios, cald si bland, cumpanit, mangaios, cand vorbea despre lucruri frumoase si furtunos cand povestea fapte savarsite de oameni rai si netrebnici.
Amandoi acesti scriitori s-au nascut la tara: Creanga in satul Humulesti de lang, raul cel limpede care trece prin satul Humulesti. Seara, intorsi acasa, s-au asezat pe prispa si au urmat neintreruptele lor povestiri. Sora lui Creanga le-a adus cate o strachina de lapte cu mamaliguta calda si i-a poftit sa ospateze, zicandu-le: „Maine o sa va tai cate un pui si-o sa vi-l frig la frigare, cu mujdei de usturoi“…
Invaluit in frumusetea firii, cuprins de duiosia amintirilor, Creanga a indreptat povestirea spre intamplari din viata lui, zicand:
„Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam cand ne jucam noi baietii de-a mijoarca si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta si acum inima de bucurie! Si, Doamne, frumos era pe atunci: caci si parintii si fratii si surorile imi erau sanatosi si casa ni era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!
_(detaliu).JPG)
Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa. Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: „Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea.“ Si vremea se indrepta dupa rasul meu…“
Eminescu il asculta vrajit. Cand Creanga a terminat vorba, el a zis cu hotarare: „Badita Ioane, ma supar tare pe matale, daca nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcatui cea mai atragatoare carte de povestiri in limba romana, s-o citeasca si cei mici si cei mari.“ Ascultand sfatul prietenului sau drag si al altora, Ion Creanga a scris minunatele sale „Amintiri din copilarie“.
Sursa: Dumitru Almas, Povestiri istorice, Ed. Didactica si Pedagogica, partea a treia
Prof. Alina Vance - Colaborator al ziarului TRIBUNA ROMANEASCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu