În alb să hibernez
Plouă cu zvâcniri de teamă şi cu fulgere de piatră,
Mă acopăr cu o toamnă ce-am păstrat-o într-un vers:
Este toamna vieţii mele-n care vorbele nu latră
Şi-amintirile cu tine, din albumul meu, le-am şters.
Plouă şi mă las pierdută printre stropi fără măsură
Ce-mi îmbracă pleoapa nopţii cu un vis întârziat,
Picături de-un veac pornite mi se-aşază-acum pe gură
Cu-n sărut al dimineţii, ce trecutul ţi-a-nfiat.
Plouă ca în prima clipă, când ne biciuia minciuna
Ce dospea în minţi gestante, cu-alibiuri de doi bani;
Am vrut să purific cerul, însă n-am ucis niciuna
Din minciunile născute pe sub ramuri de castani.
Plouă şi mă joc cu cerul, să-l aduc mai jos c-o treaptă
Să mă-mbrace în albastru, ploaia s-o hipnotizez;
Anulează, Doamne, toamna, cerne-ţi iarna ce m-aşteaptă
Cu al ei miraj şi albu-n care vreau să hibernez!
versuri - Vio Petre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu