Născut la Târgovişte, în anul 1810, poetul Grigore Alexandrescu a rămas încă din copilărie orfan, după ce i-au decedat ambii părinţi. El a luat calea Bucureştiului, unde trăia un unchi de-al său, Ieremia. Înzestrat cu o inteligenţă aparte şi cu o memorie extraordinară, Grigore Alexandrescu reuşeşte să-l uimească Ion Heliade Rădulescu cu talentul său poetic, acesta din urmă publicându-l în revistele pe care le deţinea. Pentru o vreme, Grigore Alexandrescu a fost chiar ofiţer de armată, fiind pentru patru ani diriguitorul Vamei din Focşani, dar a demisionat. Poetul a revenit la Focşani, în anul 1845, unde pe 5 septembrie a avut loc nunta Mariţicăi Văcărescu cu Gheorghe Bibescu. Atunci, poetul i-a înmânat viitoarei doamne Bibescu un cântec de nuntă, compus în cinstea mirilor şi publicat în ziarul “Vestitorul românesc”, din care rezultă mai mult un mesaj politic, cu idei unioniste. Membru în primul parlament al ţării "Putea oare bănui poetul atunci că, peste 15 ani, revenind în acelaşi oraş, avea să-şi celebreze propria sa căsătorie cu o fiică a plaiurilor focşănene? Desigur că nu. În 1859, după suirea lui Alexandru Ioan Cuza în scaunul Principatelor Unite, Grigore Alexandrescu a ocupat mai multe posturi importante: director al Departamentului Cultului şi al Instrucţiei Publice şi apoi ministru ad-interim al aceluiaşi Departament.
În 1860 a fost trimis din nou la Focşani ca membru al Comisiei Centrale, fiind numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 30 martie, odată cu Ştefan Golescu, Manoil Angelescu şi fostul clucer Evghenie Predescu”, precizează istoricul focşănean Horia Dumitrescu. Poetul descrie în cuvinte nu tocmai măgulitoare viaţa din oraşul unirii, unde era nevoit să locuiască ca membru al primului parlament al ţării. Momentele pe care le-a trăit atunci le-a pus pe hârtie şi s-au păstrat pentru posteritate. ,,Boieroaicele, oricât de mărunte, nu făceau doi paşi prin oraş decât numai în trăsură. Prin colbul ori prin noroiul străzii târau rochii grele de catifea ori de tafta, iar la serate veneau, nefamiliarizate cu protocolul, în «robes de chambre» foarte bogate, iar în picioare cu papuci. Pe cap aveau pălăria cea mai pariziană, ciorapii le erau rupţi. Horbota fină a pantalonilor tinerelor fete, cădea peste ghete scâlciate. Puneau bijuterii peste tot: la urechi, uneori, degete, piept. Vizitii aveau livrea pretenţioasă, nu şi mănuşi în mână. Hotelurile erau hidoase, în băltoacele din curtea lor bivolii şi purceii se scăldau fratern". În Comisia Centrală de la Focşani Grigore Alexandrescu a lucrat alături de reprezentanţi din Muntenia şi Moldova şi era răsplătit pentru munca sa cu 5.000 de lei pe lună, din care 2.000 de lei erau socotiţi ca subventie. Un sfert de secol de alienare mintală Aici s-a împrietenit cu poetul focşănean D. Dăscălescu, al cărui tată era originar din Târgovişte, unde se născuse Alexandrescu.
Prin intermediul lui Dăscălescu, Grigore Alexandrescu, care avea pe atunci 50 de ani, a făcut cunoştinţă cu Raluca, fata spătarului Gavril Stamatin, familie de vază în oraş. Alexandrescu a descris-o ca fiind „o fiinţă oacheşă, nu frumoasă, însă blajină, ascunzând un trup abundent sub largile foi de tafta“. Pe data de 29 mai a anului 1860, în biserica Stamatineşti a avut loc nunta poetului Gr. Alexandrescu cu Raluca Stamatin, naş fiind Ştefan Golescu, preşedintele Comisiei Centrale. A fost începutul sfârşitului pentru poet, întrucât încep primele semne de alienare mintală, care îl vor devasta periodic, până la sârşitul vieţii. “La nici patru zile de la nuntă se dezlănţuie teribila dramă, de pe urma căreia, cum scrie George Călinescu, poetul avea să se clatine «un sfert de veac între eroare şi luciditate, sau cel puţin între demnitate şi un sentiment atroce de umilinţă şi ruşine». La 14 iunie 1860, poetul era scos din Comisia Centrală pentru boală grea, care îl pune în neputinţă de a mai ocupa această funcţie, fiind numit în locul său Gr. Arghiropol”, precizează istoricul Horia Dumitrescu. Până la sfârşitul vieţii a mai avut câteva încercări literare, dar îşi spusese deja cuvântul ca poet şi fabulist. Grigore Alexandrescu murit sărac, la Bucureşti, în anul 1885, iar despre nepăsarea autorităţilor şi semenilor Vasile Alecandri a scris următoarele: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulţi ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generaţiei actuale în privirea lui şi uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit”.
Citeste mai mult: adev.ro/nuwoc6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu