... Satul meu...poezie de Valy Plugar

Satul meu Mi-e dor de satu-n care m-am născut. Îl port ,mereu, la mine-n gând. Uliţa copilăriei,îndepărtată, În satu-n care, am fost copil, odată- Eu am plecat ,el a rămas. Cu iarbă, ruginită, pe imaş. Şi iarna,care stă să cadă. Îmi spune, cum a fost odată. Îmi văd,aievea, casa părintească, Şi florile, mamei, din fereastră. Vecinii, care azi s-au dus, Şi stau alături de Isus. Duminica, în strai de sărbătoare, Mergeam cu mama la plimbare. Pe uliţa, lui, frumos mai răsuna. Glas de privighetoare, ce zilnic ne cânta! Vara, când mergeam la scăldat, Şi la cireşe, din livadă, la furat. Desculţ, prin roua dimineţii, Simţeam,din plin, dulceaţa vieţii! Seara, adunaţi pe vârful unui deal, Înălţam, un foc,imens ca un ocean. Luna şi stelele,ne priveau, Iar ,noi, în jurul lui dansam! Căruţa,tatei,, trasă de doi cai, Blânzi, ca florile de mai. Fericirea, de pe chipul meu, Când pe tata, îl credeam Dumnezeu! În suflet mi-a rămas un loc, În care chipul,EI,încă îl port. Dragostea, din copilăria îndepărtată, Acei fiori,ce nu mor niciodată! Toate în urmă au rămas. Mi-e ,atât,de dor de al meu sat. De cozonacii mamei mele, Şi de greierii, ce cântau, în nopţi cu stele! Timpul curge, amintiri rămân. Atâta frumuseţe, în zâmbet de copil. Pe uliţa, copilăriei mele, Azi, a rămas numai durere. Aproape toţi ne-am dus din sat. Bătrânii, au rămas nemângâiaţi. Din satul vesel şi zglobiu, Azi, a rămas, imens pustiu! Aş vrea să calc pe iarba ruginită. Să-i simt roua-n suflet, fericită. Sufletul, îl ţin ,de el legat. Un loc ce îl iubesc,cu drag! O amintire, atâta de frumoasă, În suflet, las o lacrimă să cadă. Dusă, de al primăverii vânt, În satu-n care m-am născut. Să-i spun că mult îmi doresc, Să calc în el, spunându-i că-l iubesc! Valy  Plugar