Un episod de viaţă

Un episod de viaţă În zori a plecat de-acasă să cosească pentru boi Iarbă bună, iarbă grasă, cu lucernă, cu trifoi, Otavă din cea aleasă pentru vite, pentru oi. Carul scârţâie alene, omu-ndeamnă la urcuş: - Hai, Cezare! Haide, tată! Uite, ajungem acuş. O să paşti liber băiete, nu te mai ţin la ţăruş. Când ajunge sus, bătrânul slobodă calul din ham, Strânge hăţul, ia mâncarea, o agaţă într-un ram, Prinde coasa şi se-nchină către cerul ca de geam. Să mai trăiască ar vrea, câţi ani cucul îi cuvântă. Cântă coasa în trifoi, omul fluieră şi cântă, Munca pentru el a fost, totdeauna treabă sfântă. Cum culcă la pământ otava, brazdă după brazdă, Se-opreşte. Priveşte sus şi nu-i vine ca să creadă Că pe cerul cel senin se-adună norii grămadă. La munte vremea se strică cum se scutură un nor. Iată! Ploaia a-nceput. Omul adună fân de zor Şi-l încarcă în căruţă, ca să-l ducă în obor. După ce înhamă calul, repede pornesc la drum, Dinspre munte vine ploaie cu vânt, grindină, cu fum. Peste el cad brazi grămadă şi-i rupe carul cu fân. Omul cade, calul fuge, potopul s-a aşternut. S-a speriat rău bătrânul când din munte a căzut, Lângă el, un brad mai mare, pe care vântul l-a rupt. Printr-o vreme rea ca asta, de multe ori a trecut, Dar să îi rupă şi carul, zău că nu e de crezut, Ba să îi fugă şi calul, care, poate s-a pierdut! Din şanţu-n care căzuse, se ridică. Iese-n drum, Scutură fân de pe dânsul, vede că nu mai e fum, Deznădăjduit se-ntreabă, ce să facă el acum, Fără Cezar, fără car... Cum să ajungă acasă? Ploaia a-ncetat de-acum. Vremea e din nou frumoasă. Omul pleacă-ngâdurat, fără fân şi fără coasă. Ajuns acasă le spune la vecini tot cea trăit, Cum deodată tot cerul, cu nori s-a acoperit, Până să bage de seamă, ploaie mare s-a pornit. Ce-i drept, necazul e mare, dar e învăţat la greu. Cu obrajii-n mâini gândeşte:-Unde o fi calul meu? Nu tu cal, nu tu căruţă... care mai e rostul său? Tot gândind, iese-n ogradă. Rămâne stupefiat Când îl vede pe Cezar că-i obosit şi speriat. Bucuros, cu ochii-n lacrimi, pe frunte l-a sărutat. - Bunul meu căluţ! Ajutorul meu! Nu m-ai părăsit. Am rămas tot împreună. Ploaia nu ne-a despărţit. O să reparăm noi carul, şi iar mergem la cosit. Scurtă vreme a trecut, omul pe treabă s-a pus. A lucrat şi zi, şi noapte. Din răsărit la apus. Acum calul iar înhamă. Pleacă să cosească sus. Pe drum omul iar doineşte mergând s-adune trifoi. Privind muntele îi zice: -Nu poţi scăpa tu de noi! Cezar şi cu mine vom mai înfrunta vânturi şi ploi. Ajuns sus, din nou coseşte, calul paşte liniştit, Ziua stă să se sfârşească, cu soare în asfinţit, El încarcă în car fânul, care cu drag l-a cosit. Cam grăbit înhamă calul, apoi zice:-Hai Cezar! Dumnezeu să ne ferească de necazuri şi amar, S-ajungem cu bine-acasă, să punem fânu-n hambar. Drumu-i lung până acasă, dar ajunge, în sfârşit. Opreşte carul în curte şi se-chină mulţumit, Că în iarna care vine, poate să stea liniştit. poezie de Dumitru Delcă