Dascalita....poezie de Octavian Goga

.

Octavian Goga şi Aurelia Russu Maramureşul are şi el poveştile lui de dragoste. Cea mai cunoscută poveste de dragoste de pe meleagurile maramureşene este cea dintre poetul Octavian Goga şi Aurelia Russu, prima învăţătoare din Maramureş care a predat la elevii din Bontăieni peste 30 de ani. Cea mai frumoasă poveste de dragoste a Maramureşului, cu final nefericit, este cea dintre poetul Octavian Goga şi Aurelia Russu, cunoscută de toată lumea drept „Dăscăliţa“ lui Goga. Povestea iubirii dintre cei a început în micul sat Bontăieni, unde se află de altfel şi casa „Dascăliţei“ lui Goga. Casa cu pricina a servit drept şcoală câteva zeci de ani. Potrivit informaţiiilor furnizate de către Primăria Dumbrăviţa, Aurelia Russu a fost prima învăţătoare din Maramureş, originară din părtile Braşovului. În februarie 1900, Aurelia Russu participă la o nuntă în apropierea Braşovului, unde-l cunoaşte pe Octavian Goga, întâiul mare poet al generaţiei Unirii de la 1918. Între cei doi se infiripă o poveste de dragoste, fără un final pe măsură, din cauza apartenenţei religioase a familiilor lor. Atunci poetul avea 19 ani, iar dăscăliţa 18. Cei doi ţin legătura prin corespondenţă, până în 1903, în tot acest timp  Aurelia Russu primind de la poet nu mai puţin de 51 de scrisori. Dascalita Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,  Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,  Şi-un trandafir crescut în umbră moare,  Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,  Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,  A vremii noastre dreaptă muceniţă,  Copil blajin, cuminte prea devreme,  Sfielnică, bălaie dăscăliţă. Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,  Poveste nu-i mai jalnic povestită,  Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,  Pe buza ta n-a tremurat ispită. Cununa ta de zile şi de visuri Au împletit-o rele ursitoare,  Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,  Şi mână nu-i atâtea ştiutoare. Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,  Din graiul tău culeg învăţătură,  E scrisă parcă-n zâmbetele tale Seninătatea slovei din scriptură. În barba lor, căruntă ca amurgul,  Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,  Căci văd aievea întrupat ceaslovul În vorba ta domoală şi cuminte. La tine vin nevestele să-şi plângă Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,  Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,  În alte ţări când le trimiţi oftatul... Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,  La pragul tău e plină ulicioara,  Şi fetele îşi şopotesc în taină: "Ce mâini frumoase are domnişoara!" ...Aşa, grijind copiii altor mame,  Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,  Iar căpătâiul somnului tău vitreg De-un vis deşert zadarnic se-nfioară. Tu parc-auzi cum picură la geamuri Un ciripit de pui de rândunică Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,  Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică. Sfios, amurgul toamnei mohorâte Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,  Ca din cădelniţi fumul de tămâie,  Prelung se zbate frunza din dumbravă. Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză La sânul tău s-a coborât să moară,  Iar vântul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasă domnişoară..