Constantin Ciopraga,critic şi istoric literar.

Constantin Ciopraga, (12 mai 1916, Paşcani, judeţul Iaşi)- critic şi istoric literar. Fiul lui Constantin Ciopraga, tâmplar, şi al Elenei (născută Nistor). Gimnaziul la Paşcani (1927-1932); Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1933-1937); Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (1937-1942). În 1939-1940, stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Bacău; 1941, pe front, din 1942 până în 1946, prizonier. Din 1950, asistent la Facultatea de Filologie din Iaşi, apoi, succesiv, lector, conferenţiar şi profesor (din 1962, până la pensionare). Între 1960 şi 1962 lector de limba română la Paris. O vreme, rector al Institutului Pedagogic din Suceava (1963-1966). Doctor al Universităţii din Bucureşti (1960); doctor docent la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1968). Director la revista „Cronica” (1966-1970). A debutat cu proză în revista „Luminiţa” din Paşcani (1930). Activitatea de istoric literar, începută cu monografia Calistrat Hogaş (1960), continuă cu studii de acelaşi gen, consacrate lui George Topârceanu (1966), Mihail Sadoveanu (1966), Hortensia Papadat-Bengescu (1973), sau cu sinteze de istorie literară: Literatura română între 1900 şi 1918 (1970), Personalitatea literaturii române (1973). Unele cărţi sunt culegeri de studii critice: Portrete şi reflecţii literare (1967), Între Ulysse şi Don Quijote (1978) sau Propilee (1984). Colaborează la „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Tribuna”, „Steaua”, „România literară” etc. Interesante confesiuni asupra experienţei biografice şi spirituale în „Transilvania”, intitulate Între biografie şi meditaţie (1982). Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1973; 1978). Îngrijeşte ediţie, critice din opera lui Calistrat Hogaş şi Mihai Codreanu, prefaţează reeditări din scrierile clasicilor şi ale contemporanilor, îşi încearcă puterile creatoare în poezie (Ecran interior, 1975) şi în roman (Nisipul, 1989), mai mult pentru a face demonstrativ proba călinesciană de eşec al criticului în celelalte genuri. În spiritul criticii universitare tradiţionale, exegetul îşi cenzurează elanurile speculative, în scopul maximei fidelităţi faţă de textul analizat, se pliază după cum opera i-o cere, obedient faţă de intenţiile ei, mărturisite sau transparente.