Pupaza din tei...poveste de Ion Creanga

Ma trezeste mama într-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: „Scoala duglisule, înainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul arminesc si sa te spurce ca sa-ti mearga bine toata ziua?”....Caci asa ne amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, într-un teiu foarte batrân si scorburos, pe coasta dealului, la Mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: ”Pu-pu-pup! pu pu-pup! des-dimineata, în toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, îndata ma si trimite mama cu demâncare în tarina, la niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai în Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu demâncarea, numai ce si aud pupaza cântând: - Pu-pu-pup! pu pu-pup! pu pu-pup!         Eu, atunci, sa-mi caut de drum tot înainte? Ma abat pe la teiu, cu gându sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca ma scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în carare, pe muchea dealului ma suiu încetisor în teiu, care te adormea de mirosul.....floarei, bag mâna în scorbura, unde stiam, si, norocul meu!....gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multamire: „Taci lelita, ca te-am captusit eu! Îi mai pupa tu si pe dracul de-acum!” Si când aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariiu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pâna atunci, si-i dau iar drumul în scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam în capul meu ca serpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla în scorburi câteodata si serpi, sa scot pupaza pe ce-a fi.....dar ea, sarmana, se vede ca se mistuie de frica mea prin cotloanele scorburei, undeva, caci n-am mai dat de dânsa nicaieri: parca intrase în pamânt. „Mai! anapada lucru si-aista!” zic eu înciudat, scotând caciula din cap si tuflind-o în gura scorburei.          Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma suiu cu dânsa iar în teiu, îmi ieu caciula si în locul ei pun lespedea, cu gând c-a iesi ea pupaza de undeva pâna m-oiu întoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc rapede cu demâncarea la lingurari...si oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat hoinarind eu cine stie pe unde si cât am bojbait si mocosit prin teiu, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramâne cuvânt, li se lungise urechile de foame asteptând. S-apoi vorba ceea: Tiganului, când i-e foame, cânta; boierul se primbla cu mâinile dinapoi, iar taranul nostru îsi arde luleaua si mocneste într-însul”. Asa si lingurarii nostri: cântau acum îndracit pe ogor, sezând în coada sapei, cu ochii paienjeniti de-atâta uitat, sa vada nu li vine mâncare dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatama-s si eu de dupa un dâmb cu mâncarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa de cu chef......atunci au si tabarât balaurii pe mine, cât pe ce sa ma înghita, de nu era o chiranda mai tânara între dânsii, sa-mi tie de parte.  - Haouileo, mo! ogoiti-va! ce tolcaniti baiatul? Cu tatu sau aveti ce-aveti, iar nu cu dânsul!        Atunci lingurarii, nemai punându-si mintea cu mine, s-au asternut pe mâncare, tacând molcum. Si scapând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la teiu, ma suiu într-însul, pun urechea la gura scorburei si aud ceva zbatându-se înauntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna si scot pupaza, vlaguita de atâta zbucium; iar ouale, când am vrut sa le ieu, erau toate numai o chisalita. Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o îndosesc de mama vreo doua zile în pod prin cele putini hârbuite; si una-doua la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut eu prin pod asa des. Însa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui Mos Andrei vine la noi c-o falca-n ceriu si cu una-n pamânt, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:  - Mai auzita-i dumneata cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste des-dimineata la lucru de atâtia ani? Grozav era de tulburata, si numa’ nu-i venea sa lacrameze, când spunea aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era ceasornicul satului. Însa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele.  - Ce spui, cumnata?! Da’ ca l-as ucide în bataie, când as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las’ pe mine, ca ti-l ieu eu la depanat! - Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbântuitul ista al dumitale nimica nu-i scapa! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc!       Eu, fiind ascuns în camara, cum aud unele ca aceste, iute ma suiu în pod, umflu pupaza de unde era, saiu cu dânsa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, ca I era tocmai lunea, într-o zi de târg. Si cum ajung în iarmaroc, încep a ma purta tantos printre oameni de colo pâna colo, cu pupaza-n mâna; ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra? - De vânzare-ti e gainusa ceea….mai baiete? - De vânzare, mosule! - Si cât cei pe dânsa? - Cât crezi si dumneata ca face! - Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau în mâna, javra dracului se face a o cauta de ou si-I dezleaga atunci frumusel ata de la picior; apoi mi-o arunca-n sus, zicând: “Iaca pozna, c-am scapat-o!” Pupaza, zbrrr! Pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, îsi ie apoi drumul în zbor sprev Humulesti si ma lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-ma dupa dânsa!….eu, atunci, hat! De sumanul mosneagului, sa-mi plateasca paserea…… - Ce gândesti dumneata mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu giunga asta de mine! Înteles-ai? Nu-ti paie lucru de saga! Si ma bagam în ochii mosneagului, si faceam un taraboiu, de se strânsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; da, iarmaroc nu era?!  - Dar stii ca esti amarnic la viata mai baiete?! Zise mosneagul de la o verme, râzând. În ce te bizui de te îndârjesti asa nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te manânca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba si-un topor îti fac daca ma crezi, de-i zice “aman, puiule!” când îi scapa din mâna mea! - Da pace baietului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, cai feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dânsul pentru asta…. - He, he! Sa fie sanatos dumnealui, om bun! D-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umblând prin târg, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum îi e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici pe undeva, ori în vro dugheana la batut aldamasul. Apoi bine ca stiu a cui esti mai tica! Ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimes cu pupezi de vânzare sa spurci iarmarocul?       Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. Apoi încet-încet m-am furisat printre oameni, si unde am croit-o la fuga spre Humulesti, uitându-ma înapoi, sa vad nu ma ajunge mosneagul? Caci îmi era acum scapare de dânsul, drept sa va spun. Vorba ceea: „Lasa-l, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!” Tocmai asa patisem si eu; ba eram înca bucuros ca am scapat numai cu-atâta. „Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca”, gândean eu, batându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de osteneala. Si când ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi în târg; si fratii îmi spun, cu spaima, ca-i pozna cu matusa lui Mos Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupazai din teiu; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o în mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înteles, ca matusa Anghilita lui mos Chiriac, s-a mântuit vorba! Si cum îmi spuneau ei îngrijiti, numai ce si auzim cântând în teiu: - Pu-pu-pup! pu pu-pup! pu pu-pup!  Sora-mea Catrina zice atunci cu mierare: - I-auzi badita! Doamne, cum sunt unia de napastuiesc omul chiar pe sfânta dreptate! - Mai asa surioara!.....Dar în gândul meu: „Cân ati sti voi cât a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plânge de mila!” Zahei însa ne lasase vorbind si se ca’ mai dusese în târg, dupa mama, sa-i spuie bucurie despre pupaza.... Si a doua zi, marti, taman în ziua de lasatul sacului de postul Sân-Petrului, facând mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brâu, si pârpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, chema pe matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima:  - Doamne, cumnatica-hai, cum se pot învrajbi oamenii din nimica toata, luându-se dupa gurile cele rale! Ia poftim, soro, mai bine sa mâncam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim câte-un pahar de vin în sanatatea gospodarilor nostri si: „Cele rale sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din ogoara!” Caci dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! - Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strângând cu nedumerire din umere, când se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui altadata temeiu pe vorbele oamenilor! Apoi începem cu totii a mânca. Si altii ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua. Si îndata ce m-am sculat de la masa, luându-mi ramas bun de la calcâie, fuga la scaldat; si când sar odata voiniceste de pe-un mal nalt în stiloana, din greseala, drept cu fata-n jos, numai scântei mi s-au facut dinaintea ochilor de durere; si am crezul ca mi-a pleznit pântecele nu altaceva. Si dupa ce-am iesit cu mare greu din apa si m-am pus pe mal, tiindu-ma cu mâinile de inima, baietii s-au strâns chiotca împrejurul meu si m-au înmormântat cu nasip, si m-au prohodit cum stiau ei, si de-abia mi-am venit în simtire peste vreun ceas; si-apoi am început a ma scalda în ticna, pâna pe la asfintitul soarelui, potrivind-o sa vin acasa odata cu vacile si spuind mamei ca, scapându-le vacarul din ocol pe ale noastre la amiaza, eu singur le-am dus la pascut, si de-aceea m-am întârziet pâna acum. Si mama, crestina buna, crezându-le toate laptoase, dupa rabus, cum i le spusesem eu cu magulele, m-a laudat cu vrednicia ce facusem si mi-a dat si de-mâncare. Iara eu, mâncând lupeste, ma faceam smerit si nu mai râdeam de mine, mierându-ma tot atunci de ghibacia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai sa le cred si eu singur pe jumatate. Iaca, asa se poate însela omul de multe ori, când nici n-a gândit, daca nu stie a judeca bine. însa iar man-torc si zic: „Tot patitu-i priceput!”