Nu dispera!

Nu dispera!

Când sufletul ți-e carne vie și de durere-l simți gemând,

Nu spune nimănui, și-ncearcă s-ajungi pe-o margine de câmp,

Să stai acolo în uitare, iar de te-or bate vânt și ploi

Nu-ți fie teamă, te mângâie ca să găsești calea-napoi.

Când sufletul ți-e carne vie și nu mai poți nici a șopti

O vorbă, chiar de amăgire, că va fi bine într-o zi,

Nu dispera, ofteaz-o clipă și caută în tine-adânc

C-ai să găsești acea putere să înfrunți arșița c-un vânt.

Când sufletul ți-e carne vie nicicând să nu te mai încrezi

În cei ce-au dat în el măcelul și care-acum se cred viteji,

Nu dispera, veni-va clipa când toate fi-vor câmp cu flori

Iar tu vei fi un vânt ferice pe-al vieții cer, cu-ai vieții nori.

Nu dispera, nu-și are rostul un alt pumnal prin cele răni,

Încearcă să găsești cărarea prin ce-i frumos spre primăveri,

Și ai răbdare, căci deodată toți norii se vor risipi

Și-atunci vei spune: ,,Doamne, iartă, chiar că e bine-n astă zi!”

Lili Șipoteanu