OMAGIU...: Nicu Stancu

OMAGIU...

Lacul codrilor albaștri plânge-n iarnă pe cavou,

Plâng și plopii-n deal pe Bucium fără soț și fără El,

Nu au trecerea să-i cânte, un ilustru menestrel...

Suferă și mult tânjește teiul sacru din Copou.

Dacă ramuri bat în geam, nu e vers nu e penel,

Să-i picteze nemurirea într-un ireal tablou, 

Buciumul cu jale sara, l-auzim ca un ecou,

Și de câte ori iubito, De-aș avea... ar fi la fel.

Ei...! Și dacă va apare în aceste timpuri noi,

Cât la critici ar răspunde Epigonii-n versul lor?

Doina ar avea răsunet, și Mai am un singur dor,

Când se leagănă toți codri și-nainte și-napoi.

Și din valurile vremii, te întreb: De ce nu-mi vii?

Tu Luceafăr, tu speranță a întregii Românii.

Versuri: Nicu Stancu