Vis....de Al. O. Teodoreanu

Vis Al. O. Teodoreanu În urma ta... pe uliţi vechi... mă strecuram... Plecau cocori... în zări de fum... se întomna... Păşeam încet... păşeam sfios... în urma ta... Când ai intrat... să mi te-arăţi... zâmbind la geam… Treceau drumeţi... treceau grăbiţi... era târziu... Iar prin ogrăzi... ţipau stejari... sub ferestrău... Eu am rămas... înmărmurit... sub geamul tău... S-a-ntunecat... şi s-a făcut... pustiu... pustiu... Pe urmă lună... frunze moarte... surd tumult... Şi chipul tău... în discul ei... s-a oglindit... Mi-ai aruncat... un trandafir... îngălbenit... Atât a fost... atâta tot... demult... demult...

Sufletul.....de Lili Șipoteanu

Sufletul
Ce-i sufletul de-oftează și-i uneori răpus
De-o vorbă, de-o privire, de-o faptă fără timp?

Se-ascunde-n frunza vremii, de multe ori, în plâns,
Cu răni ce nu se văd, dar nasc un anotimp.
Ce-i sufletul de știe să ducă o povară
Ce nimeni, niciodată, că poate, nu credea?

Îngenunchează-n lacrimi a nu știu câta oară,
D-apucă de mâini cerul și se ridic-așa.
Ce-i sufletul de tace atunci când grea durere
Încet îl tot îmbracă în mantia-i de foc?

Nimic nu ia în seamă căci are a lui vrere,
Șă-și împlinească-n vreme fărâma de noroc.
Ce-i sufletul când multe răbdarea îi încearcă,
Și cum de reușește să fie neânvins?

Și totuși vine-o vreme când toate îl încarcă
Și pleacă printre stele să stea pe veci ascuns.
Ce-i sufletul de-oftează, de tace și de rabdă,
În toate ale vieții ce date ni-s a fi?

’i-un munte de iubire care nu trece-n grabă,
Dar care dă frumosul și sensu-n a trăi!