În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă.
Lili Șipoteanu
La fântâna cea cu visuri mă opresc de-atâtea ori
Când văd zările deschise spre câmpiile cu flori,
Și în apa sclipitoare unde norii se-oglindesc
Orice vis își are-o floare și-i șoptește ..Te iubesc!”
La fântâna cea cu visuri mă abat din drumul meu
Când furtunile de lacrimi îmi iau zarea și mi-e greu,
Îmi las lacrima durerii pe-o uitare, peste timp
Și prin visuri neumblate simt c-ajung parcă plutind.
La fântâna cea cu visuri nu mai știu durerea ce-i
Și nici nimeni nu-mi cunoaște locul drag când simt că-s răi
Mulți ce-odată-mi erau mamă, mi-erau tată, soră, frate
Dar când vrut-am al lor umăr, mi-au spus dur: ,,Nu! Nu se poate!”
La fântâna cea cu visuri mă ascund și-mi este bine,
Sunt doar eu cu ceru-albastru, și credința mea în mine
Că de câte ori în viață simt că nu mai am putere
Să m-așez lângă fântână, ea-i izvor de mângâiere.
Și de-o fi cumva vreodată seceta să mi-o răpească
Voi veghea-o cu iubire nimeni să n-o pângărească,
Iar din sufletul meu, veșnic, visuri îi voi da în dar
Și-oi iubi-o-așa secată, nimeni n-o avea habar.