E împărțită omenirea...
Mihai Eminescu
E împărțită omenirea
În cei ce vor și cei ce știu.
În cei dintâi trăiește firea,
Când unii țese haina vremii,
Ceilalți a vremii coji adun;
Viață unii dau problemei,
Ceilalți gândirii o supun.
Dar pace este între dânșii;
Ce unii fac iau alțî-aminte.
Căci până azi domnește-ntr-înșii
A cărții tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căința văd urmând greșelii,
Căci omul tot în tine crede.
Al răului geniu arate-mi
Un om din viță pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptățească;
Căci buni și răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor
De-a lor abateri li-i rușine,
Căci tu ești ținta tuturor.
Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viața-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul școlii,
Ei cred făr-a fi înțeles,
Din cărți străvechi roase de molii
Își umplu mintea cu eres.
Ei nu pătrund a ta mărire
Minune-i pentru dânșii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu știu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înțelept
La toate farmecele firii
Se bat cu mâinile pe piept.
Urmând a cărților străveche
Statornic, nemișcat învăț,
E surdă azi a lor ureche,
Privindu-ți firea cu dispreț;
Legată-n lanț e a lor minte
Și rodul minții e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Și-esplică totul enigmatic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu