Cuvant pe gand
Îmi pun în gând să spun doar un cuvânt,
Atunci când n-ar mai fi nimic de spus,
Când vorba lumii-n vorbe a ajuns,
Precum un gând în lumea lui de gând.
Dar gândul uită-ades ce-n el am pus,
C-aşa e gândul, mare şi uituc,
Şi nu ştiu pe ce cale s-o apuc...
Cuvântu-i gol, când nu-i nimic de spus..
De aceea, azi, aş prefera să tac,
Să las cuvântul singur şi pierdut,
Să fac din el ce gândul n-a făcut
Şi, din tăceri, un nou cuvânt să fac.
Cuvântul lumii nu-i pogon de lut,
Nu-l sapi, nu-l uzi şi nu-l frămânţi uşor,
Şi nu e nici ca apa de izvor,
Din care, poate, viaţa s-a născut..
Dar, câteodată, multu-i prea puţin,
Hotar ce n-aparţine nimănui,
Noian de necuvinte puse-n cui
Când vorbele prin vorbe se-întreţin.
Cuvântul este gând şi gându-i precuvânt,
Nu pot să le despart nici să le-adun,
Pe unu-l iau pe altul doar îl pun
Acolo unde timpul stă la rând
Când este doar întunecos şi gol,
Cuvântul se desprinde de pământ,
Pluteşte ca o frunză dusă-n vânt
Şi-adună piatră, iarbă şi nămol
Dar, uneori, e luminos şi plin
Îşi umple ochii care văd şi dor,
Aduce-n casă gândul călător,
Dar are gust de frunză de pelin
Când vorba lumii-i un cărbune stins,
Pământ secat, cu vreascuri şi ciulini,
Cuvântul nu mai prinde rădăcini,
Căci, peste gând, deşertul s-a cuprins.
Şi rătăceşte singur şi stingher
Pe unde-a fost, pe unde n-a ajuns,
Prin locu-n care alt cuvânt l-a dus,
Când mai era şi el cuvânt sub cer.
Cuvântul e cuvânt şi gându-i gând,
Nu vreau să le separ, nici să le-adun,
Nici la vreun test nebun să le supun,
Căci ceru-i cer, pământul doar pământ.
George Vaduva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu