Mit...
Pe fruntea zării desluşesc un rid,
înflorit în toamna cu soarele torid,
de-atâta arşiţă cerul s-a zvârcolit,
norii au jelit şi ploaia s-a despletit.
Calc încet, peste umbra unu-i nor,
iar gândul hain se destramă-n dor,
uneori, deznădejdea mă cuprinde
şi-atunci înnod cuvintele flămânde.
Am teamă că norii se vor încrunta
şi ploaia, din nou, se va turmenta,
din hăuri simt ecoul paşilor rătăciţi,
iar ca şi cuvânt s-au întors cuminţi.
Se va mări, tot mereu, depărtarea,
dar gându-mi va fi-nsetat, pururea,
prin ochii de smarald voi privi viaţa,
iar soarele îmi va zâmbi, dimineaţa.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu