CRĂCIUN BINECUVÂNTAT TUTUROR!

Lumina sfântă venită în Ajun să vă aducă în suflet un veșnic Crăciun!

Sărbătorile să vă găsească veseli, fericiți și mulțumiți!

Vă doresc ceea ce-mi doresc și mie; SĂNĂTATE, că-i mai bună decât toate!

CRĂCIUN BINECUVÂNTAT TUTUROR!

Se spune despre brad că este un pom al vieții

 Se spune despre brad că este un pom al vieții datorită faptului că el rămâne verde tot timpul, simbolizându-l, astfel, pe Hristos, veșnic viu.Sărbătoarea Crăciunului a fost întotdeauna o sărbătoare a bucuriei pentru creștini, dar, mai ales pentru copii, care așteaptă cu nerăbdare momentul împodobirii pomului de Crăciun sau zilele în care merg la colindat, primind în schimb daruri. Totodată, se obișnuiește, la creștini, ca în ajunul Nașterii Domnului, cât și în ziua de Crăciun, să se meargă la biserică, după care să se ia masa în familie, în mijlocul celor dragi.

Bradul de Crăciun este o tradiție oarecum recentă în România, dar este cel mai îndrăgit obicei al sărbătoriilor de iarnă, datorită simbolurilor care i se asociază, și anume: dragoste, bucurie, fericire, împlinire, speranță, viață, sănătate, magie…!

Legenda moșului sărman

Legenda moșului sărman

Se spune că Moș Crăciun a existat demult și că era un bătrân care făcea jucării. Îi plăcea atât de mult acest lucru, încât le făcea pe tot parcursul anului, iar pe data de 25 decembrie el le vindea la un târg (le vindea foarte ieftin, pentru că oamenii nu erau prea înstăriți). Într-o zi, de Crăciun, pe drumul de întoarcere de la târg spre casă, bătrânul zărește la fereastră trei copii care nu primiseră nimic în acea zi specială.

Bătrânul vede că acei copii sunt trişti şi doreşte să le ofere ceva; nu mai avea nicio jucărie la el, pentru că era prima dată când le vânduse pe toate. Şi-a dorit atât de mult să le dea o jucărie în dar şi aşa, printr-o minune, pe fundul sacului a apărut una. În felul acesta, le-a făcut o bucurie copiiilor. Atunci şi-a dorit să poată să facă jucării pentru toţi copiii, chiar şi pentru cei sărmani, care nu pot să-şi cumpere jucăriile mult visate. În faţa lui a apărut o căprioară rănită. Bătrânul a bandajat-o, iar aceasta, în semn de mulţumire, a făcut să apară renii şi sania. Straiele vechi şi zdrenţuite ale bătrânului s-au schimbat în unele frumoase şi roşii. Aşa a apărut Moş Crăciun.

Legenda păstorului bătrân şi a câinelui credincios

Această legendă este povestea unui păstor bătrân și a câinelui său credincios. La lăsarea serii, bătrânul își dorește să-și găsească un loc în care să poată să stea peste noapte. Mergând el prin noapte, câinele începe să-i vorbească. Îi spune că vede o stea extrem de frumoasă pe cer și îl îndeamnă să o urmeze. Bătrânul este de acord și urmează împreună lumina stelei. La un moment dat, într-un pustiu, găsesc un grajd în care se află o femeie și Pruncul Ei. Pentru că afară se făcea din ce în ce mai frig, vitele din grajd încercau să-L încălzească, cu respirația loc, pe cel mic și pe mama Lui. Văzând acestea, pastorul (care era de fapt Moş Crăciun) învelește femeia și copilul cu blana de oaie pe care o avea pe el. Pentru a nu-i fi frig peste noapte, bătrânul se așează între oi, să se încălzească. Dis de dimineață, cum pleacă din grajd, este înconjurat de o lumină albă și strălucitoare. Acesta își dă seama că a venit sfârșitul și ajunge în fața lui Dumnezeu. Pentru că i-a oferit Maicii și Pruncului haina ce o avea pe el, Dumnezeu l-a răsplătit și l-a pus să fie cel care aduce bucurii în fiecare an. Moș Crăciun i-a rămas numele până în zilele noastre.

ndrei şi alţi2

Ernest Bernea

 

Ernest Bernea

1905-1990

"În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sunt dăruiţi, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sunt demagogia şi tirania."

Iarna-i un vestit dulgher

Iarna-i un vestit dulgher

Că ea poate, când voieşte,

Peste râuri pod să puie,

Fără lemne, fără cuie,

Fără nici un pic de fier;

Şi găteşte-aşa deodată,

Pod întreg, dintr-o bucată.

Iarna-i grădinar, când vrea

Pune albe flori la geamuri,

Fără frunze şi cotoare,

Fără chiar să aibă soare,

Numai cum le ştie ea.

Mie-mi plac, că sunt de gheaţă,

Dar când sufli, pier din faţă.

( Iarna -George .Cosbuc )

Păzea, femeie, din calea cuvintelor mele

 Păzea, femeie, din calea cuvintelor mele

poezie de Lucian Avramescu

am făcut cuvintelor mănuși din inima mea

și m-am apucat să te mângâi cu ele

temător să nu te rănesc

am aruncat verighetă și inele

te-am alintat

în mijlocul mulțimilor și-n pat

azi, femeie, universul e șui

am pus mănușile

undeva, la păstrare, în cui

gata,

verbelor, dinamită le pun

plec la luptă fără menajamente

și, precum vezi

te somez printr-o gură de tun

te-am mângâiat cu vorbe neîncercate

pe gând, pe pleoape, pe coate

azi cuvintelor le-am picurat în silabe venin

adio, femeie, amin

Lucian Avramescu

Fata cu vioara

Fata cu vioara

Acum...când ochii ei nu mai privesc,

Când degetele ei prelungi, de ceară,

Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc

Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei

Ci doarme, în sfârşit, între glicine,

Am să vă spun, prieteni, taina ei,

Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,

Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,

Cu sânul gol, cu părul despletit,

Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem

Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...

Fata purta cu vioara un blestem!

Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,

Murind, îi hărăzise într-o seară,

Să nu trăiască după el decât

Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,

Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,

Cânta din răsputeri în vechiul burg,

Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,

Mergea mereu cu vioara sub bărbie,

Îşi aiura descântecul smintit,

Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,

Deodată toate corzile plesniră!

Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat

În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,

Din părul blond îşi smulse patru fire...

Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!

Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!

N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!

Dar prea mult timp, pe lemnul istovit

Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,

Să-i prelungească marea agonie...

Şi-acum fecioara doarme-n racla ei

Ca o vioară frântă în cutie!

Radu Stanca

De Rătăcind prin Labirint